Despre “oamenii-amprentă” din viaţa noastră vorbim din ce în ce mai puţin. Iureşul vieţii, lipsa unui ochi pe fază sau pur şi simplu “luarea” lor drept un firesc în mozaicul cotidian, ne fac să nu îi (re)memorăm, intuim, trăim. La două categorii de astfel de oameni mă gândesc destul de mult în ultimii ani.
“Oamenii-curcubeu” sunt puţinii oameni a căror menire pe Pământ este (şi) să îi bucure pe alţii. Fie că au un zâmbet larg pe chip mai tot timpul, fie că prin ochiul lor transpiră necontenit speranţa sau prin glasul muzical te scot din cele mai tenebroase depresii, “oamenii-curcubeu” par să se fi născut cu menirea asta. Mulţi nu îşi dau seama de efectul pe care îl au, întrucât darul lor este un har, ceva pogorât asupra lor din sfere neînţelese, şi nicidecum o competenţă educată. Pot fi tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei, idealişti sau oameni căliţi prin multe mocirle. Îi poţi întâlni în metrou, la o nuntă, în şcoala generală sau la tribunal. Şarmul lor, nefrizând exagerarea, ridicolul sau exhibiţionismul comportamental, te vor ajuta când pe cerul minţii tale vor apărea descărcări electrice zgomotoase sau averse neîntrerupte cu săptămânile. Te uiţi la un astfel de om şi poate te întrebi: “de unde are atâta vlagă şi bucurie în el? Cum de poate trece peste orice neplăcere cu zâmbetul pe buze? Cum naiba reuşeşte să mai poarte mândru soarele pe capul ăla pe care eu l-aş fi ţinut demult plecat de atâtea încercări”? Păi, da, mă întreb şi eu asta uneori. Şi constat un adevăr enervant de simplu: oamenii aceştia aşa sunt construiţi. Pentru ei nu există noapte decât pentru a face loc unei zile însorite şi întristarea apare pasager doar pentru a amplifica mesajul bucuriei, bucurie care sigur aşteaptă după colţ.
Şi nu sunt optimişti pur şi simplu, ci sunt curcubeu pentru cei de lângă ei. Le colorează viaţa, le tatuează pe celulele alea indivizibile speranţa că la capătul curcubeului se află oala cu aurul mult dorit – aur de minte, de suflet, de viaţă. Cu un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii îţi oferă într-o cană de cafea şi o glumă efervescentă, cu un râs străbătând două culoare, te fac să ieşi din starea de alertă pe care o simţi în stomac, cu o povestioară despre vecina de la doi, te fac să te simţi un pic mai “gata de acţiune”.
Şi mai sunt şi oamenii care te ridică. Te ridică mereu. Te înalţă. Te inspiră. Te fac să îţi doreşti cu fiecare celulă să îi urmezi sau să fii ca ei. Te îndeamnă să o iei de la capăt. Să te ştergi, să te reprogramezi, să te naşti din nou. Nu, nu trebuie să fie vreo dramă contextul în care să îţi apară în miezul voinţei. Şi nu trebuie să facă gesturi demne de filme cu bugete exorbitante.
“Oamenii-aripi” apar discret. Uneori îi uiţi ani de zile, alteori fiinţezi sporadic în preajma lor şi simţi ceva, dar nu ştii exact cum să defineşti ceea ce îţi transmit. Sunt oamenii care ştiu, care înţeleg, care simt. Ştiu cum e să te ridici din praf, înţeleg că ai nevoie de o noapte sau de o oră, simt că eşti viu pe dinăuntru şi că trebuie doar să ţi se reamintească asta.
“Oamenii-aripi” au mii de clipe de vinil petrecute la “şcoala vieţii”, dar mai ales au învăţat pe dinafară “abecedarul sufletului omenesc”. În drumul lor s-au lăsat modelaţi, purtaţi, îmbrăţişaţi de fiecare fibră, sărutare sau cutremurare a celorlalţi. Au luat în valiza văzului şi cântecului lor doar ce le-a înseninat chipul, ceea ce i-a determinat să meargă mereu tot înainte. Ceea ce i-a învăţat să îşi facă din trecut adăpost anti-atomic, din prezent oglindă multicoloră şi din viitor trusă solidă cu busolă şi lupă, ca cele ale cercetătorilor temerari.
“Oamenii-aripi” te ţipă la pereţi, te urlă la Lună, te fierb în ulei de palmier, te pălmuiesc peste toată renunţarea cu care umbli neruşinat în văzul sinelui, te desfac în bucăţi ca la o reparaţie auto capitală, te pun la tomografiere din toate unghiurile, te smulg de sub toţi câlţii de dezamăgire, depresie sau răutate sub care te-ai putea ascunde la un moment dat. Te silesc să te vezi, să te ierţi, să te placi. Apoi te învaţă, părinteşte, să te echipezi cu tot ce îţi trebuie pentru expediţia în care te-ai hotărât să revii, călătoria vieţii tale. “Oamenii-aripi” te înalţă pe stânci şi te lasă să zbori singur. Au o plasă de siguranţă pregătită pentru cazul în care nu reuşeşti să îţi întinzi din prima încercare propriile aripi. Şi atunci când zbori prima dată singur, de acolo de sus, de la mii de metri, căzând cu viteză din văzduh sau planând duios deasupra apei celei mari, vezi cu ochii eului tău neînfrânat de nimic tot ceea ce te ţinea poate la sol: temeri, trecut, tumult, închipuiri, îndrăgosteli, înfrângere, doruri, dorinţe, dezamăgiri, vise, vremuri, vieţuire, răzbunări, răutate, regrete, frică, foame, feţe.
Caută-i pe “oamenii-curcubeu” şi fă-ţi câte o poză cu culorile lor în fiecare zi; apoi fixează pozele cu piuneze în panoul sufletului tău ca un constant îndemn de a privi spre cer. Simte “oamenii-aripi” şi împrumută-le, cu voia lor, din adierea cu care pânzele corabiei tale se vor umfla pe marea pe care navighezi. Astfel, vei fi mai fericit şi mult mai tu!
Citiţi şi
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Luna plină în Scorpion din 24 aprilie 2024 este despre LOIALITATE
Liposucția este o alegere, așa cum o alegere este și să păstrezi celulele corpului la locul lor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
