Am frumoasa (și nădăjduiesc ultima) vârstă de treizeci și trei de ani. Biblică, hristică, frumos, ceva deosebit, așa ceva mai rar. Am adunat în acest interval de timp multe tipologii umane de care îmi e scârbă. Am rezerve, văd, inepuizabile de scârbă. Am atins nirvana întru greață. Ocolesc, cât de des pot, oamenii. Sunt mizantrop, sunt cinic, sunt insuportabil, îngăduiți-mă și așa. Spun adevărul, nu e prea plăcut. Trăiesc, totuși. Am selectat pentru dumneavoastră zece detestabili mici. Să-i luăm la mână.
1. Lacomul. Nu există om pe lume să îl disprețuiesc mai mult decât pe lacom, înțeles de mine în sensul avariției de capital. E adevărat, dacă lacomul strânge ca să facă bine umanității, sunt gata să mai iert. Dar asta nu se întâmplă aproape niciodată. Am fost printre leproși. Am văzut cum mutilează lepra. Am fost și printre bogații cei mai lacomi. Lăcomia mutilează mai rău. E cea mai gravă dintre bolile lumii. Dar, veți vedea, toate aceste boli sunt legate între ele. Bogații sunt mult mai urâți decât săracii.
2. Chitrosul. Fratele mai mic și la fel de pervers al lacomului este chitrosul. Există o foarte frumoasă expresie românească: a-ți mânca de sub unghii. Asta face chitrosul. Lui îi place să facă economie. A face economie, după capul lui, este a alege întotdeauna cel mai mic preț posibil. Nu îi dă prin cap că economia înseamnă, totuși, altceva. Nu-i dă. Chitrosul este, îndeobște, deci, și foarte prost. Dar nu e neapărat să fie așa. Chitroșenia este și ea o boală, care se agravează înspre bătrânețe, ca toate celelalte. E o boală frecventă în mediile proletare, precare. N-are leac.
3. Egoistul. Boala egoismului derivă din boala lăcomiei, cel mai des. Egoistul este – slavă lui! – buricul lumii. El este lumea. Totul i se cuvine. Cere. Vrea. Comandă. Bate cu pumnulețul în masă. Totul lui! Totul doar pentru el! Restul nu contează, dă-i în căcat.
4. Snobul. Snobismul este, de asemenea, o boală a bogaților. Dar am văzut și la noi în mahala (locuiesc în frumosul cartier țigănesc Tei, știu cazul) săraci snobi. Dar ăștia sunt amuzanți, cumva. Și snobul e, însă, foarte prost.
5. Plinul de sine. Umflat cu multă aroganță, cât să acopere golul interior, plinul de sine este grotesc. Provoacă o stare de vomă. El poate fi recunoscut în primele cinci secunde de la apariția în raza dumneavoastră vizuală. Pufnește a nemulțumirea de a vă îndura. Plinul de sine nu se împușcă niciodată. Mai ales în gușă. Asta e vrăjeală.
6. Scorțosul. Acesta nu e la fel de grav atins ca plinul de sine. Dar este și el lovit de o sobrietate aparte, menită să ascundă acest handicap teribil: lipsa umorului. Scorțosul nu știe a râde. El umblă cu statuia proprie în cârcă. Îi place să se poarte, mai ales, la costum de haine, e mai scrobit așa, prosperă în mediile rigide, în regimurile autoritare, în diplomație, în finanța mare, dar și în cea mică și mijlocie. Scorțosul e serios, nu te joci cu scorțosul. El este, de asemenea, prost ca noaptea.
7. Lașul. Lașul este însăși temelia societății noastre românești. Această tumoră care ne ține loc de țară e întemeiată pe lașitate. Lașul merge pe burtă, el merge și așa. Lașul tace când vede ce se întâmplă. Lașul ia și el o șpagă mică, că nu o fi foc, și oricum toți o fac. Lașul nu are nicio luptă de dus. Lașul fuge de pe toate fronturile. Baricadele sunt pentru naivi și alți imbecili. Lașul n-are curaj, dar e ticălos.
8. Pupătorul în cur. Această specie este tot mai des întâlnită în societățile comerciale moderne. El urcă în ierarhie, pupând tot mai sârguincios cururi tot mai înalte. Pupătorul în cur face o frumoasă carieră și în politică. El este indispensabil într-o organizație, pentru că se îngemănează cu orgoliul omului mic ajuns să stăpânească. Este complementar sindromului de șefie (nu doar la români, firește). Studii recente au arătat că maimuțele cu coaiele mai mici urlă cel mai tare. Să vă ferească bunul Dumnezeu să urle la voi pupătorul în cur sau chiar șefulachele a cărui servietă o cară cu atâta aplomb.
9. Mâncătorul de căcat despre terți. Bârfa este, de asemenea, foarte îndrăgită la noi. Mâncătorul de căcat despre terți poate să îl mănânce în scopul obținerii de foloase pentru sine sau pur și simplu pentru gust. Îi place gustul căcatului. Îi place. E viața lui. Este foarte frecvent în sudul țării noastre, dar nici asta nu e o boală care ține de geografie. E natura umană în cea mai puturoasă esență.
10. Putoarea. Pe puturos îl detest pentru că târăște în derizoriu nobila artă a siestei. Putoarea zace larvar, dar – atenție! – are plisc, de asemenea. Putoarea e guralivă, putoarea e foarte pretențioasă. Se întâlnește mai ales în preajma prostului cu bani. E tot o boală de capital. Capitalul nu știe morală.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
