O bunicuţă câştigă, după o interpretare remarcabilă, un binecunoscut concurs dedicat descoperirii talentelor artistice. Milioane de oameni accesează în foarte scurt timp clipul postat pe internet. Toţi se bucură, unii varsă lacrimi de emoţie, mulţi transmit mesajul mai departe şi povestesc prietenilor…
Dincolo de nota comercială dată de producătorii dornici să profite de întâmplare, evenimentul merită o explicaţie. Iese din discuţie creşterea instantanee a dragostei pentru muzică; în ciuda inflaţiei de interpretări proaste, nu a apărut brusc în lume vreo penurie de interpretări bune. Curiozitatea provocată de orice lucru rar, căci este rar să vezi doamne debutând artistic la peste 70 de ani, explică multe, mai puţin bucuria autentică cu care este primit evenimentul; curiozitatea este intelectuală; emoţia vine din altă parte. În multe împrejurări similare observăm fiecare o asemenea reacţie; este suficient să ne amintim de simpatia cu care a fost înconjurat autohtonul Costel, zidarul-tenor.
Această emoţie mi-a atras atenţia; ea poate să trădeze un lucru de care nu mai suntem conştienţi, dar care este o cauză fundamentală a nefericirii noastre sau măcar poate să explice sentimentul de insatisfacţie cu care îşi privesc adesea propria viaţă chiar şi cei care, din exterior, nu ar avea motive serioase de nemulţumire.
Avansez următoarea ipoteză, de verificat de fiecare, pe cont propriu: între ceea ce realmente dorim şi ceea ce ni se vinde este uneori o prăpastie. Nu mă refer, se înţelege, la cumpărăturile făcute de la aprozarul din colţ deşi, comparând mulţimea banilor daţi şi micimea sacoşei primite, putem vedea o mare discrepanţă. Lăsăm totuşi aprozarele la o parte căci ele nu mai există; au falimentat demult în faţa concurenţei inegale a reţelelor de distribuţie…
Trăim însă într-o societate în care suntem bombardaţi cu nenumărate soluţii, mai mult sau mai puţin magice, vândute drept răspunsuri la nevoile noastre. Ni se vând cantităţi nelimitate de haine cu promisiunea că vom deveni prinţesele neîncoronate ale republicii prezidenţiale, pomezi care ne vor da culoarea visului şi textura mătăsii, maşini ultra-dotate care ne vor face să ne simţim zeiţe, trasee turistice fixe la capătul cărora vom deveni fiinţe culte şi-l vom întâlni şi pe Făt Frumos. Încă alte milioane de lucruri sclipicioase şi trecătoare ni se mai vând, de asemenea. Am spus “trecătoare” pentru că, obligatoriu, ele trebuie înlocuite foarte des cu altele noi; în caz contrar, ni se sugerează că am ieşi din timpul nostru şi am deveni – mare nenorocire pentru vânzători – nişte fiinţe demodate.
Supuse permanent acestor mesaje, începem să credem că asta este ceea ce aşteptăm de la viaţă, ceea ce ne dorim; obţinerea acestor obiecte ne provoacă mici bucurii de moment, lipsa lor, mici frustrări şi invidii. Nici nu sesizăm că, încet, dar aproape ireversibil, persoana care am fost şi cetăţeanul implicat care am fi putut fi au făcut loc unui alt personaj – mult mai sărăcuţ la minte şi nesătul la stomac – numit consumator. Femeile sunt ţinte preferate pentru toate campaniile în care cineva vrea să vândă ceva; au devenit consumatoarele prin excelenţă.
Revistele zise „de femei” nu mai vorbesc demult cu femeile sau despre ele, deşi ar fi multă nevoie de dialog adevărat despre viaţă, despre prezent, despre viitor; numeroase publicaţii prezintă aproape exclusiv lucrurile pe care ar putea femeile să-şi cheltuie banii; cele care au… Mai vorbesc, bineînţeles, despre fericitele posesoare ale obiectelor care se vând.
Aceste fapte nici nu par ciudate în lumea în care banul este rege, preşedinte de republică, prim-ministru, acolo unde banul dictează! La urma urmei, banii la asta folosesc. Cu toate acestea, există un paradox. Înconjurate de mii de lucruri sclipitoare, simţim doar rareori acea împlinire care merită a fi numită viaţă; în ciuda atâtor bunuri de consum, nu arătăm întotdeauna încrederea în noi însene pe care lumea în care trăim o apreciază; rareori îndrăznim să pronunţăm, chiar şi în gând, cuvântul fericire…
Un bun prieten, de care îmi place să-mi amintesc, tot repeta că femeile sunt, prin calităţile lor, cu un cap peste bărbaţii din această ţară; cu revoltă amestecată cu tristeţe, nu mă abţin să-i dau replică – „si la ce le foloseşte!?”
Suntem unanim recunoscute ca frumoase; suntem inteligente şi studiem mult; muncim dublu, odată la serviciu şi a doua oară acasă. Nu ne apreciem pe noi însene la justa valoare şi nu suntem apreciate la justa valoare. În decizia publică suntem ca şi absente. Cele mai mici salarii sunt în domeniile în care femeile sunt majoritare. Ne vindem ieftin. Nu mă refer la cele care sunt nevoite să-şi vândă corpul pentru câteva zeci de lei ca să supravieţuiască; ele sunt doar o faţă a problemei; dureroasă. Cealaltă faţă o formează miile de tinere supercalificate, angajate prin marile corporaţii din România, care muncesc până cad din picioare şi mor (la propriu) pentru salarii de câteva ori mai mici decât cele plătite de aceeaşi firmă în alte părţi. Mă gândesc şi la cele care acceptă să fie prezentate la televiziune ca şi cum ar fi prăjiturele – decorate frumos şi fără niciun mesaj de spus… Există şi excepţii, se înţelege; aceasta este şi problema – că sunt doar excepţii.
Ni se spune că timpul produce bani! “Time is money” a devenit un loc comun. Locurile comune uşurează decizia, dar împiedică gândirea. Drept urmare, nimeni nu se întreabă şi dacă banii pot servi să recuperezi timpul cheltuit pentru pe ei – timpul pe care nu l-ai petrecut cu prietenii, în care nu ţi-ai ascultat copiii, în care nu ţi-ai vizitat părinţii şi mai ales cel pe care nu l-ai petrecut cu tine însăţi, timpul în care să te cauţi, să te descoperi sau să te construieşti.
Ziua pentru noi însene
Virginia Wolf a scris cu multe decenii în urmă un lung eseu despre nevoia unei camere pentru noi însene. Cred că a venit timpul să facem încă un pas; trebuie să experimentăm ziua pentru noi însene. Nu vorbesc despre ziua pe care ne-o vând unii şi alţii; nu va las să vă rupeţi picioarele în “mall” şi să mâncaţi tâmpenii de la fast food; nu vă recomand nici mersul la coafor; neîmplinirea pe care uneori o simţiţi, difuză, nelocalizabilă, ca şi cum v-aţi irita pe voi însevă, rămâne aceeaşi şi dacă aveţi bucle… În ziua pentru noi însene se interzic cumpărăturile!
Emoţia pe care doamna aceea în vârstă ne-a produs-o, cântând pentru întâia oară pe o scenă adevărată, nu o privea pe ea; ne privea pe noi. Fiecare are visul său, talentul său ascuns sau doar bănuit, pe care nici nu îndrăzneşte să-l recunoască; ea era doar proba vie că se poate, că fiecare îşi poate atinge visul…
În ziua pentru noi însene, trebuie să lucrăm la asta. Fiecare trebuie să facă astfel încât lucrurile frumoase din lume, cele care ne umplu de bucurie adevărată sau ne dau o linişte plină de semnificaţie, să nu se mai întâmple prea rar şi prea târziu, ca în cazul septuagenarei noastre bunici. Fiecare o va face în felul său; scrieţi în totală singurătate, desenaţi, citiţi, încercaţi ceea ce sufletul va împinge să încercaţi, dansaţi cu cei care dansează, cântaţi cu cei care cântă, hălăduiţi cu picioarele goale printr-un râuleţ de munte şi priviţi noaptea cerul…
Vă amintiţi cu plăcere de vremea adolescenţei în care eraţi lidera recunoscută a clasei şi toţi colegii voiau să vă fie prieteni sau vă cereau sfatul!? Folosiţi “ziua pentru noi însene” ca să vă implicaţi într-o activitate cu alţi oameni, să vorbiţi şi să fiţi ascultate, să simţiţi că ceilalţi îşi regăsesc în ceea ce spuneţi propriile lor gânduri, că vor să fiţi vocea lor; ajutaţi pe cel în nevoie; asta dă o bucurie dinăuntru, luminoasă, durabilă…
Luaţi-vă libertatea pe care o vreţi în acea zi şi încercaţi să găsiţi cât mai multe zile pentru voi înşivă! Un lucru doar să nu uitaţi – clasamentul oamenilor fericiţi şi clasamentul consumatorilor fruntaşi nu se suprapun niciodată!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
