Hm… o nouă zi de luni în frumoasa capitală.
Măcar e soare. Azi nu-s multe de făcut, dar sunt cam spațiate, așa că e nevoie de mașină. O scot din parcarea laterală fără nicio problemă – e loc suficient și pentru un camion. Ciudat: azi sunt locuri de parcare berechet. Mă înscriu în trafic cu eleganță, nu-i deloc aglomerat, iar șoferii par neobișnuit de civilizați: semnalizează din timp, nu se îmbulzesc la schimbat benzile, până și pietonii așteaptă cuminți să vină verdele. Ia uite, chiar în spatele meu, o ambulanță. Are luminile în funcțiune, așa că mă strecor ușurel pe banda din dreapta, fiindcă șoferul îmi face semn să intru în fața lui. Până se schimbă semaforul, ambulanța reușește să ajungă prima la stop, dar fără să pornească sirena. Chiar așa: azi încă n-am auzit nici măcar un claxon! Sirene, nici atât. Parcă și lumea e mai calmă pe străzi. I-o fi deocheat cineva!
Când ajung pe malul gârlei, văd parcă mult mai mulți oameni făcând jogging, ba chiar și mai mulți pe biciclete. Frumos a mai amenajat primăria spațiul de pe lângă rău! Ăștia chiar au început să se gândească la cetățenii lor.
Hai, că am ajuns la Primăria Municipiului. Văd semn luminos că sunt suficiente locuri de parcare subterane, iar eu nici măcar nu știam că există parcare subterană la primărie, chiar în inima orașului. Se pare că au reorganizat totul de când n-am mai avut eu treabă pe aici: tot parterul e plin de birouri în open space, deasupra birourilor scrie clar ce departament este, iau un bon și în zece minute mi-am terminat treaba. Fain a început această zi!
Mai departe, realizez că mi-ar fi mai ușor până la mătușa-mea cu autobuzul, las mașina parcată și trec strada să-l aștept pe al meu. Vine repede, e aproape gol, compostez și, dacă sunt eficientă, rezolv și dincoace până într-o oră, ca să-mi rămână biletul valabil. De când s-a eliberat banda pentru transportul în comun, e o poezie să mergi cu autobuzul. Am o listă de la mătușa-mea cu ce are nevoie să-i duc, așa că mă opresc la câteva magazine din preajma locuinței ei. Surprinzător, nici nu intru bine și vânzătoarea îmi zâmbește larg, se îndreaptă spre mine – poate arăt eu excepțional de bine azi – dar la fel se întâmplă în toate magazinele în care intru, iar eu știu sigur că nu arăt excepțional. Rezolv toată lista, o rezolv și pe mătușă-mea și prind la țanc autobuzul de întoarcere.
Cobor în parcare, dar fiindcă prea mi-au mers toate că unse, văd o preafrumoasă pană pe stânga spate. Pana asta cere două chestii: pe titularul de contract s-o facă și un taxi. Prima chestie mai are de așteptat, așa că trec direct la taxi. Oprește unul imediat; ce plăcut miroase înăuntru! Îi spun omului unde să mă ducă, pornește aparatul pe loc și folosește aceeași bandă pentru traficul în comun, așa că în nici zece minute am ajuns. Nici nu știam că taxiul e așa ieftin! Of, am bani mari, iar el n-are rest. Omul zice să mă duc să schimb, că el mă așteaptă acolo. Ce-ar fi să-i dau țeapă – mă amuză un gând studențesc… Firește că nu-i dau, mă întorc, primesc restul la fix și ne vedem fiecare de treabă.
Până să trec la următorul punct de pe agendă, îmi zic să stau puțin la umbră, că tot sunt lângă un părculeț. Nicio coajă de sămânța pe jos, un domn adună tacticos din iarbă numărul doi al mastiffului său într-o punguță, dar ciripitul de deasupra capului meu e chiar exagerat: mă uit în palmierul de deasupra capului și văd un stol de papagali verzi puși pe scandal de numa-numa!
Doar papagalii sunt lipsiți de respect în… Montevideo. Și nu, nu dețin nicio mătușă în Uruguay, că aș parazita-o instantaneu! În rest, totul e experiență personală, iar „gârla” din text este fluviul Rio de la Plata.
Guest post by Sanda Moroianu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Te întreb pe tine, soare (Phoenix)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
