Caz autentic. Fără înflorituri, crud, precum viaţa. El mi-a povestit tot. Desigur, numele persoanelor şi datele principale au fost schimbate, fără ca aceste schimbări să afecteze miezul realităţii în care cei doi au iubit, au trăit ca nişte furnici, s-au zbătut puţin, apoi au murit. Lui Cristi i-a plăcut ideea publicării poveştii lor, a vrut să spună lumii cum s-a stricat o iubire. Poate măcar unii se vor salva.
Cristi e un tip calculat, fără a fi un obsesional. A făcut Politehnica, de mic copil desfăcea şi repara tot ce-i pica în mână. La început, evident, strica. Are puţini prieteni, dar buni. Pentru ei face orice, la orice oră. Nu este un om cu adâncimi abisale, nu-i spune mare lucru psihologia, nu vede filme de artă, astea i se par scărpinare cu mâna stângă la urechea dreaptă. E un tip practic.
Laura exact la fel, dar…invers: încă de mică, orice prefăcea în artă. Din trei sfori colorate, o coajă de copac şi o fundă îţi făcea ceva să poţi da cadou unei fete. A pictat pisici pe cuşca câinelui, a murdărit pisica pe mustăţi cu ruj, când era de cinci ani. După ce a terminat Artele Plastice, decora sedii de bănci cu picturile sale. Practic, visa.
Abia terminaseră de câţiva ani facultatea. Vară. Pe plaja nasoală de la 2 Mai.
S-au nimerit unul lângă altul, el pe o saltea înaltă, să fie cât mai ferit de gângănii. Precaut. Ea pe un cearşaf supercolorat, hippie. Fără vreun salut, fără să facă cunoştinţă, ea a spus simplu:
„De tot rahatul bolovanii ăştia din apă. Parcă suntem proşti, nu ştiu ce tot venim aici”.
Normal, o constatare de parcă aveau deja 30 de ani de căsnicie.
El a răspuns: „Hai în Vamă!”, şi i-a venit să se ia la palme pentru tupeul cu care vorbise fără să gândească. Aşa ceva nu i se mai întâmplase, de regulă calcula perfect momentul când să invite o tipă undeva.
S-au dus, au mai rămas trei zile, în ultima halind o şaorma la două guri, ca să mai stea o zi. La întoarcere, în drum spre Bucureşti, cu parasolarul în geam, au făcut o dată dragoste, o dată sex.
După 6 luni s-au căsătorit, copilul a apărut imediat. Laura era tot mai stresată. Nedormită, îl ţinea pe Cristi din reproş în reproş. Dacă nu făcea, de ce nu face. Dacă făcea, nu facea bine. Îl trata ca pe un copil. El o înţelegea, plângea pe ascuns, apoi încerca să repare. La reparaţii se pricepea, de-o viaţă, doar! Dar nu şi la acelea.
Începuse să-i fie dor de ea. De tipa aia mirosind frumos, aranjată, relaxată, veselă. Care nu îi pretindea mereu ceva, de fiecare dată altceva, mereu altfel.
După prima vizită la ai ei, când a văzut-o pe maică-sa, a presimţit ceva.
„Ioane, mai adu farfurii! Ioane, mototol mai eşti!”, îl ţinea soacră-sa numai în şuturi pe bărbat-su care abia îşi târşâia un picior beteag prin casă, adunând covoarele.
„Dacă vrei să ştii cum va arăta nevastă-ta, uită-te la maică-sa!”, îşi amintise Cristi o vorbă din Seinfeld sau naiba ştie de pe unde. Dar a alungat repede această ispită mizerabilă:
„Nu, hotărât lucru, Laura nu are cum să ajungă ca scorpia aia oribilă de mă-sa”.
A început să stea numai la calculator, să joace FIFA, şah, ba chiar şi-a făcut cont de Facebook. El, cerebralul, realistul s-a apucat de discuţii inutile cu tot felul de inşi, pe teme politice. Ea îl ţinea numai în şuturi, orice era din vina lui. Pentru că s-a îndepărtat de ea nu merge bine, aşa-i zicea. Nu înţelegea că este invers: s-a îndepărtat de ea pentru că nimic nu mai mergea.
Totul era copilul. Toată viaţa ei se învârtea în jurul copilului. Se gândea la copil, stătea numai cu copilul, se ocupa numai de copil.
Copil, copil, copil, copilul, copilul, copilul!
„Sincer, am simţit că încep să-l urăsc. Asta m-a speriat teribil. Dar un prieten, psiholog, m-a felicitat pentru curajul de a recunoaşte ce simt. Mi-a spus că e normal. Nu e „bine”, dar e firesc. E o realitate în care am ajuns să trăiesc.
Eu am vrut o iubită, în primul rând. Aşa m-am îndrăgostit de ea, acolo, pe cearşaful cel colorat de lângă marea plină de bolovani. Ea, mămica stresată, mi-a ucis iubita. Iubita mea veselă şi spontană… Copilul mi-a furat tot ce aveam. De fapt, nu copilul. Faptul că ea se lăsa obsedată de rolul de mamă. Nu mă puteam bucura nici de iubită, care nu mai exista, nici de copil, pe care ea îl trata ca pe un trofeu. Şi când îl luam în braţe şi îl schimbam ea mă corecta, îmi arăta că nu fac bine, că, practic, e…copilul el”, mi s-a destăinuit Cristi.
Am încercat să-i spun că pentru o mamă copilul cu adevărat este cel mai important lucru, i-am tras şi cu miracolul naşterii. M-a oprit, şi lovitura a fost năucitoare:
„Sigur, pricep, nu sunt tâmpit! Dar o vreau şi eu ca altădată o jumătate de zi. O nenorocită de jumătate de zi, o după-amiază să lase copilul la mă-sa, fără să o văd că se gândeşte tot timpul la el, fără telefoane de «Totul e ok? Vai, a păpat? A făcut căcuţă?».
Fără stres că «dacă se întâmplă, dacă cade, dacă mama nu-i atentă şi se opăreşte?»
Dacă mă-sa a fost destul de bună să o crească pe ea, poate să stea o sâmbătă şi cu copilul ei! Şi, în definitiv, asumă-ţi riscurile, nu eşti Dumnezeu, nu poţi controla tot. Vreau, din când în când, să fie şi iubită, iubita mea de altădată, cu aceeaşi putere cu care acum este mamă. Am crezut că facem din iubirea noastră un copil, de care ne bucurăm împreună, şi continuăm să ne iubim şi noi, ca altădată. Nu că sunt doar un penis care i-a făcut un plod şi salut!”
Ultimele cuvinte le-a spus cu ură, cu necaz pe viaţă, cu pumnii strânşi.
Mi-a mai povestit că în pat era dezastru. Ea a început să ceară „respect”, să nu fie „tratată precum un obiect”, reţete romantice, sexul să fie un eveniment. Şi, se ştie: când pui problema „respectului” şi musai vrei să scoţi eveniment şi film romantic din cea mai naturală dorinţă, e începutul sfârşitului. Fără spontaneitate, iubirea e un Bollywood de toată jena.
El, săracul mascul sănătos, cerbul vânjos, avea nevoi. Cu cât bărbăţia lui şubrezită de critici, de refuzuri, de stress, cerea mai multă confirmare, cu atât era mai năvalnic, mai direct, mai bărbat în cererile lui. Cu cât era mai năvalnic, ea era mai îndârjită, mai nervoasă, mai castratoare.
„Bătrâne, e clasic ce trăieşti!”, i-a spus prietenul psiholog. „Se întâmplă destul de des, asta e…”, dându-i de înţeles că se apropie de final.
Pe când ploua, într-o toamnă târzie, s-au întâlnit ca doi străini în holul notariatului. Au semnat cu demnitate, au împărţit de comun acord, fără scandal, nimicul. Căci nu aveau nimic, stătuseră cu chirie cei trei ani, cât cică durează iubirea. La ei nici atât.
„Niciodată nu va şti cât am iubit-o de fapt!”, mi-a spus Cristi, cu lacrimi în ochi. „Uneori, noaptea, îmi imaginam că mergem peste munţi cu telecabina, se produce o stricăciune şi cineva strigă: SUNTEM PREA GREI, PREA MULŢI! Eu o pupam pe frunte şi zburam primul”.
Guest post by Daniel
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
