Când am deschis prima dată ochii, am încercat să-mi dau seama unde sunt, dar n-am reușit. Patru ochi se holbau la mine, doi albaștri, ceilalți doi, căprui.
Apoi am început să urlu.
M-au luat in brațe și m-au legănat. N-am tăcut nici așa. M-au schimbat, mi-au dat să mănânc, mi-au spus Gabi, după care am adormit.
Când am mai crescut un pic, m-au dat la grădinița cu program prelungit unde am învățat să cânt, să construiesc case și să dansez.
În fiecare zi, la ora patru, venea bunica să mă ia, mă ducea acasă, îmi dădea să mănânc, mă schimba, mă lăsa să mă joc cu copiii de la bloc până la ora zece, când mă striga în casă, îmi dădea să mănânc și mă culca.
Când am fost suficient de mare, m-au trimis la școală și m-au așezat în prima bancă, să văd mai bine. Mi-au spus să fiu doar ochi și urechi, să nu mă bat cu ceilalti copii și să o ascult pe tovarășa învățătoare.
Nu m-am bătut cu nimeni, am ascultat și, poate din cauza asta, la un moment dat, m-au dus la muzeul de istorie din centrul orașului și m-au făcut pionier. Pe vremea aceea era o mândrie să fii pionier, de aceea m-au felicitat și mi-au spus că trebuie sa port cravata în fiecare zi.
Chit ca nu-mi plăcea să o port, că mă strangea, și, uneori, pierdeam inelul din plastic care o ținea, o purtam. Era o mândrie să o port, așa îmi spuneau toți, dar eu simțeam altfel. În definitiv, nu contează ce spun alții, contează ce crezi tu.
Și eu am crezut multă vreme că trebuie să fiu primul din clasă ca să reușesc.
La sfârșitul clasei a opta mi-au spus că trebuie să învăț mai departe, să devin om cu carte, să nu ajung să lucrez în uzină ca bunicul sau să cultiv cartofi ca nea Nelu. Cu toate că-mi plăcea de nea Nelu, i-am ascultat, am dat examenul, l-am luat și așa am scăpat de cravată. Am scăpat de cravată, dar nu de matricolă. Cu toate că era o onoare și un semn de apartenență la ceva cu adevărat valoros, nu mi-a plăcut niciodată să port matricola. De aceea, la școală o prindeam cu ace de siguranță și, când ajungeam în oraș, o dădeam jos.
Apoi au urmat niște ani frumoși, despre care toată lumea îmi spunea că o să îi regret mai tărziu. Și maică-mea și prietenele ei, toate trăiau cu nostalgia anilor trecuți.
Ca să nu ajung ca ele, am trăit anii aceia ca și cum ar fi fost ultimii. Dar până la urmă s-au terminat și atunci am realizat că am devenit nostalgic, la rândul meu.
N-a durat mult, a trebuit să plec în armată, acolo am devenit bărbat, apoi m-am întors, m-am îndrăgostit, am iubit, am divorțat, pe primul copil l-am botezat Mihu, am început să beau, a venit Revoluția, primul apartament l-am cumpărat în rate, era la mama naibii, departe de tot, la capătul orașului, orașul se mărea văzând cu ochii, în fiecare an apăreau blocuri noi, trebuia să schimb trei autobuze până la serviciu, din cauza asta mi se întâmpla des să ajung prea târziu, eram mustrat, mi se tăia din salariu.
Serviciul era lipsit de perspectivă, ceva la stat, nu stăteam, munceam la un ghișeu, relații cu publicul, reclamații, sesizări, informații diverse, când ajungeam acasă miroseam a transpirație, mi se lipeau hainele de mine, mi se lipea jegul altora de mine, ca să scap, făceam trei dușuri cu apă călâie, apoi dădeam drumul la televizor și adormeam cu o cutie de bere în brațe.
Mă trezeam abia a doua zi, când suna ceasul, la cinci și jumătate, cu un gust amar în gură, mai făceam un duș, beam o cafea cu zaț, zațul îl aruncam la floarea din ghiveci, în fiecare lună era altă floare, apoi luam liftul, așteptam primul autobuz, douăzeci de minute pe ceas, în autobuz lumea se uita cuidat la mine, “ia uite și la ăsta, nici șase nu e și deja și-a luat porția de bere”, așa mi se părea mie că spun ochii lor. Poate că nu spuneau asta, dar mie așa mi se părea că spun, în definitv contează ce simți tu nu ce cred alții, eu simțeam că sunt la capătul puterilor, fosta nevastă se luase cu altul, se mutase la casă, Mihu creștea, o săptămână la mine, o săptămână la ea, la 15 ani s-a dus să culeagă căpșuni în Spania și nu s-a mai întors , “era de așteptat, cu asemenea familie”, spuneau rudele, prietenii, vecinii.
Apoi am devenit elefant. Un elefant ca toți ceilalți. Ceilalți credeau că sunt unici. Doar asta îi făcea fericiți. Îmi vine și azi să râd. O turmă de elefanți, asta erau. Iar eu eram elefantul șef. Era mereu coadă la ghișeu. Le dădeam bonuri de ordine și îi tatuam în ordinea numerelor de pe bon. Unii sufereau din dragoste, le desenam o inimă, alții căutau aventura, lor le rezervam un cap de tigru. Cei mai mulți, însă, nu știau ce vor. Ăștia mă enervau cel mai tare. Urmăreau doar trendul. Ca să nu pierd timpul cu ei, îi tatuam pe toți la fel. Un elefant cât le era spatele de mare.
Niciodată nu mi-aș fi închipui că voi deveni elefant. Și totuși, fusesem bun la matematică, participasem la toate olimpiadele și mă clasasem întotdeauna între primii zece.
După părerea părinților, meritul era în primul rând al tovarășei învățătoare, în al doilea rând a lor și, nu în ultimul rând, al epocii în care mă născusem, care crea toate condițiile necesare petrecerii timpului mai ales visând. În lipsă de altceva, priveam pomul din grădina blocului, cel din dreptul ferestrei de la bucătărie, și inventam diverse formule. Uneori miroasea a caucic ars și eu glumeam spunând că mi se încinsese creierul de la atâta încordare, dar toată lumea știa că mirosul acela amar venea de la depozitul de fiare vechi de peste drum. Acolo se întâmpla de multe ori să uite cineva un cauciuc pe foc și atunci ieșea un fum galben, înecăcios, care inunda tot cartierul într-o pâclă groasă. De departe părea ceață dar, în realitate, nu era altceva decât o perdea în spatele căreia mă ascundeam eu și inventam formule. Eram atât de mândru pe atunci că știam să inventez formule încât, la un moment dat, ajunsesem să mă conving că voi putea trăi până la adânci bătrânețe doar inventând formule, fentând astfel tentația de a mă transforma într-un elefant. Viața îmi dovedise însă că mă înșelasem. Pe la 40 de ani începuseră să mă strige “nenea” și atunci am realizat că devenisem elefant. Dintr-un motiv sau altul, greșisem undeva formula.
La un moment dat m-am îndrăgostit din nou. Mi-o imaginam tandră și moartă după mine. Blondă, cu o șuviță rebelă peste ochiul stâng. Mereu pusă pe șotii. Îmi scria că i-ar plăcea să facă duș cu mine. Să intre ea prima, să potrivească apa și apoi să închidă ochii. Când închidea ochii, mă pierdeam de tot. Îmi imaginam toți stropii pe gâtul ei și mă sufocam. Apoi burta ei devenea deodată extrem de plată și eu îmi așezam capul sub jetul de apă și începeam să plâng. Era atât de bine să iubești! Nu mai iubisem decât o dată. O chema Ana și avea ochii verzi. Nu era o fată ordinară, abia de îndrăznea să îmi atingă degetele și se machia într-un verde pal. Aproape că nu se vedea cât de tare țineam la ea. Aproape că n-o țineam de mână și, de frica oamenilor care ne priveau de jur împrejur, aproape că n-o sărutam. Și acum îi mai simt gustul din când în când. Era atât de timidă încât, la un moment dat, a trebuit să nu o mai iubesc. De fapt, așa credeam pe atunci, că trebuia să nu o mai iubesc. În realitate, îmi plăcea până și verdele pal și, mai ales, pleoapele ei. Când mă gândesc la pleoapele ei, îmi vine să plâng. Uneori mi-e atât de dor de ea încât îmi vine să devin, din nou, elefant. Ieri, de exemplu, de atâta dor de ea, mi-am făcut cont pe Facebook, ca s-o întâlnesc. Am ales cea mai interesantă poză din profil, singura în care fusesem “prins” cu zâmbetul pe buze. Era o poză rară, de care nu-mi mai aminteam. În poză priveam departe și păream complet scufundat în trecut. Până nu demult trăiam mai tot timpul în trecut. Mâncam ca pe vremuri, mă îmbrăcam ca pe vremuri, dansam pe hiturile anilor optzeci și mă îndrăgosteam mereu de ea. De Ana. După poza de profil mi-am definit centrele de interes, filmele care îmi plăceau, cântăreții preferați și paginile pe care credeam că le voi citi vreodată. Eram încă atât de îndrăgostit de ea încât nu s-a mai întâmplat nimic. Multe zile nu s-a mai întâmplat nimic. Continuam să privesc ore în șir câmpul acela întins din spatele casei și mă întrebam de ce nu se întâmplă nimic. O fi contagioasă lipsa întâmplării? Sau poate ar fi fost mai bine să rămân elefant? Cert este că, la un moment dat, m-am îndrăgostit din nou. În poza de profil era blondă, cu o șuviță rebela peste ochiul stâng. Mereu pusă pe șotii. Îmi scria că i-ar plăcea să facă duș cu mine. Mereu intra ea prima și mereu eu îmi imaginam că ea era Ana.
Într-o zi am primit un email, era de la Mihu, era bine, la casa lui, doi copii, o nevastă și un câine, avea marea aproape, să-i fac o vizită când pot, spunea, n-am putut, a venit pandemia, s-au închis orașele, granițele, viețile.
Apoi au deschis magistrala Drumul Taberei și totul a revenit la normal. Ultimele șapte minute am privit tavanul. Preotul a fost de părere că voi ajunge în rai. N-am ajuns… Timpul trece și locul devine din ce în ce mai strâmt. Am înțepenit de tot. Încerc să mă întorc, dar nu pot. Mai încerc odată. Și încă o dată. Până la urmă renunț. Ca să uit, încep să-mi pun întrebări. Să-mi fac planuri. Cum o să fie, cât vă dura, nu e prea devreme? O să-mi placă? Genul acesta de întrebări. Exercițiul funcționează doar parțial. Locul devine și mai strâmt. Dau din mâini, dau din picioare, simt că mă sufoc, strig, vreau să ies, simt că mă sufoc, sufoc, sufoc. Dispare totul. Leșin. Ca să mă trezească, mi-au tras trei palme la fund. Apoi au felicitat-o pe mama și mi-au spus Alex.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
