– continuare de aici –
A doua zi, alertaţi de mine că numai cu o seară înainte s-a băut vinul de Tamianka care ne făcea de atâta vreme cu ochiul de pe raftul Mădălinei, s-au prezentat la cârciumă şi ceilalţi doi colegi ai mei de birou, Vasile şi Gilu despre care poate v-am mai vorbit. Cred că le era frică să nu rateze iar cine ştie ce eveniment important şi nu l-au ratat pentru că la numai câteva minute după ce ne-am aşezat la masă şi savuram deja prima bere, Mădălina a fost chemată la intrarea din spate şi, când a revenit, avea în braţe trei, da, trei sticle de vin de Tamianka.
Exact atunci au intrat în local şi Moş Costache cu Alexandru care era tot cu câinele după el.
După ce s-au aşezat la masă, Costache a privit lung spre cele trei sticle, apoi a luat-o la rost pe fată:
— Păi ce crezi tu că faci aici, fată? Vrei să ne bagi la cheltuieli?
— Nu vă bag la nicio cheltuială, dar patronul dacă a văzut că s-au vândut cele două sticle, a fugit azi în depozit şi a mai adus trei. Le-a mărit şi preţul, le-a făcut 320 lei bucata, aşa că vă rog de data asta fără pariuri, că rămâneţi fără bani.
— Mai vedem noi, a mustăcit Moş Costache cu ochii strălucind şi privind lacom la cele trei sticle cu lichid auriu.
— Mai vedem noi, a repetat el şi a mângâiat câinele care se aşezase iar cu capul în poala lui, de parcă ar fi uitat că are stăpânul lângă el.
Alexandru, noul venit în gaşca noastră poate pentru că se simţea bine şi pentru a forţa puţin integrarea, s-a dus la bar şi a comandat trei sticle de vin roşu. Abia când Mădălina le-a adus la masă, am văzut cu toţii că era vin roşu de Segarcea şi, mustăcind puţin, Alexandru a întrebat:
— Ştiţi ce se spune despre vinul de Segarcea?
— Ştim, a răspuns cu nonşalanţă Mădălina.
A privit în jur, dar cum mai erau numai vreo trei clienţi în spatele încăperii, s-a aplecat spre noi şi a spus cu voce scăzută:
— Vinul roşu de Segarcea, face piz*a harcea, parcea.
Ne-a privit pe fiecare în parte, apoi a întrebat:
— Mulţumiţi? Asta voiaţi să auziţi?
Adevărul este că ne dezumflase cu tupeul ei şi, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, înainte de pleca, l-a privit lung pe Moş Costache şi a spus:
— Dar nici cu cel de Tamianka nu mi-e ruşine. Aseară şi-a făcut treaba destul de bine.
Moş Costache s-a încruntat spre ea înainte de a-i răspunde:
— Parcă era vorba să păstram în secret pariul nostru.
Mădălina a dat numai mustrător din cap:
— Şi mult ce l-ai păstrat, nu-i aşa? Toată lumea mi-a vorbit azi numai de el. Încă un pic şi mă aşteptam să spună la televizor că ţi-ai petrecut noaptea la mine.
Am rămas toţi cu gurile căscate şi am ciocnit în tăcere pentru că nu ni se întâmpla prea des să-l vedem pe Moş Costache mofluz şi redus la tăcere.
Am băut câte un pahar şi pentru că Mădălina nu se sinchisea să ne servească aşa cum făcea ea de obicei, i-am preluat eu rolul şi am mai umplut câte un pahar.
Dar fata de la bar mai avea ceva de spus şi s-a apropiat de masa noastră şi şi-a pus mâinile în şolduri înainte de a-i vorbi lui Costache:
— Şi dacă tot te dai mare povestitor, uite povesteşte-le ceva atât de frumos în seara asta încât să-ţi cumpere şi sticlele alea trei. Dacă reuşeşti asta, te primesc şi noaptea asta la mine, că tot e rece noaptea.
Am rămas toţi cu gura căscată, numai Moş Costache a prins a mustăci, apoi a dat un pahar peste cap înainte de a vorbi:
— Păi atunci ce mai stăm? Hai să trecem la treabă şi să vă povestesc ce am păţit la nunta verişoarei mele, că prea îmi fac cu ochiul cele trei sticle.
… după ce am plecat de la doamna Eniko, a doua zi dimineaţa am luat un autobuz până în comuna unde locuia verişoara mea. Până spre după amiază, când au început să se adune nuntaşi, am ajutat şi eu la montarea cortului, era un cort uriaş făcut pentru vreo două sute de persoane. Cortul era făcut chiar în curtea mirelui, într-o parte a ogrăzii era un grajd nou în care mugea de foame o vacă pe care o adusese mireasa drept zestre.
La îndemnul unei mătuşi, m-am dus în grajd să-i dau ceva de mâncare şi o găleată cu apă. Pe văcuţă o chema Joiana şi aveam să mă mai întâlnesc cu ea în cursul nopţii când avea să-mi fie de mare ajutor. Nu ştiam asta pe atunci, dar cum, în general, iubesc animalele, i-am adus o găleată cu apă, i-am tras mai aproape de ea o grămadă de fân pentru că avea lanţul prea scurt să ajungă la el, dar să rânesc gunoiul după ea nu m-am încumetat.
Aveam o singură uniformă cu mine, niciun alt bagaj, aşa că trebuie să mă păstrez curat dacă voiam să danseze cu mine vreuna din fetele îmbrăcate numai în atlazuri şi brocarturi.
A început nunta, s-a dansat, s-a mâncat şi s-a băut, lucru la care eu m-am cam abţinut. Nu pentru că mi-ar fi fost frică să nu fac de râs armata română, ci mai mult pentru că voiam să fiu treaz ca să văd ce aleg. Puţin după miezul nopţii, când majoritatea nuntaşilor erau matoliţi bine, m-am orientat şi eu pe lângă o fetişcană nurlie care părea că răspunde cu interes ocheadelor mele. M-am aşezat lângă ea, am făcut cunoştinţă, o chema Elvira, de parcă mult ce mi-ar fi păsat de asta, oricum aveam de gând să o uit spre dimineaţă şi a fost de acord cu mine să ne mutăm într-un colţ mai întunecos al cortului, un loc unde nu prea ajungea lumina celor trei petromaxuri.
Am profitat şi de faptul că se pornise o ploaie rebelă de vară care a produs o mini inundaţie şi-a zburătăcit cât colo pe toţi nuntaşi pentru că în cort ploua aproape la fel de tare ca afară.
Am început să ne sărutăm, am pipăit cu încântare materialul vişiniu al rochiei care părea făcut dintr-un fel de catifea, dar nu am fost prea atent la material, ci mă interesa ce se află dedesubt. Tocmai reuşisem să bag o mână spre sânul ei drept, când am simţit o lovitură zdravănă peste mână şi am scos-o din rochia fetei ca fript.
Lovitura venise din partea uneia din nenumăratele mele mătuşi care, în loc să bea şi ele ca toţi ceilalţi, urmăreau cu ochi de vulturi nuntaşii să nu fure carnea de pe mese pentru că mai trebuia şi a doua zi pentru petrecerea tradiţională. Ce voiam eu să fur nu era chiar ce păzeau mătuşile, dar se pare că şi sânul fetei era pe lista cu produse interzise pentru că mătuşă-mea, după ce a privit şi s-a asigurat că nu ne aude nimeni, mi-a şoptit şuierat:
— Păi ce faci, nătărăule? Cu ea ţi-ai găsit? Tu nu ştii că ţi-e verişoară? Verişoară dulce mă! şi după ce a spus asta m-a izbit cu degetele în cap şi a plecat, dar eram sigur că era cu ochii pe noi.
Elvira zâmbea uşor ruşinată de întâmplare, dar se vedea treaba că şi pe ea o deranja întreruperea, după cum zâmbea şi fremăta spre mine.
— Mătuşa aia a mea zău că are dreptate, dar numai pe jumătate: eşti dulce, dar nu cred că îmi eşti verişoară.
Fata a început să-mi explice că, de fapt, sora mamei ei era căsătorită cu un unchi de al meu şi am veni aşa un fel de verişori mai depărtaţi, dar la ţară se ţine seama şi de gradele de rudenie din a şaptea spiţă.
I-am pus palma pe gură întrupând-o pentru că, din puţina mea experienţă pe care o aveam pe atunci cu fetele, ştiam că de multe ori obţii mai mult dacă vorbeşti direct şi spui lucrurilor pe nume, și i-am zis:
— Elvira, dragă, dacă o luăm aşa, eu sunt verişor cu toate fetele din cortul ăsta. Acum spune-mi şi tu: vrei să nu f*t nimic în noaptea asta minunată?
Cuvintele au avut efectul scontat, pentru că s-a roşit şi mai tare decât era până atunci, m-a luat de mână şi am început să căutăm un loc unde să ne ferim de ploaie, dar mai ales de ochiul vigilent al mătuşilor mele.
În casă nu mai era niciun colţişor liber, fiecare scaun şi fiecare pat erau umplute până la refuz cu plozi, iar în grădină, unde ochisem mai devreme nişte căpiţe de fân, am constatat că erau făcute ciuciulete şi nu se făcea să sprijini funduleţul unei fete ca Elvira de fânul ud.
Mişu devenise nerăbdător şi, dacă mai întârziam mult cu găsirea unei soluţii, eram gata să o trântesc în iarba udă şi să-l las să pască iarbă şi ce-o mai găsi pe acolo, în voia lui. În disperare de cauză, mi-am adus aminte de grajdul cu Joiana şi am intrat în el. Picura şi în el, nu era nicio lumină şi era slab luminat de puţinele raze care veneau de la un bec aflat în depărtare. Chiar şi aşa, Joiana m-a simţit şi a mugit uşor, aşa că i-am mai pus un braţ de fân ud în faţă şi am privit cu speranţă în jur. Nu era nimic de care să sprijin fata ca să-i dau lui Mişu teren de lucru.
Elvira era şi ea nerăbdătoare pentru că o auzeam cum scoate scâncete de frustrare care mă atrăgeau mai mult decât dacă mi-ar fi zic direct să mă urc pe ea. Eram de-a dreptul disperat când, prin semiîntunericul din grajd, am văzut cele două coarne al vacii care plecase capul să mănânce din fânul adus de mine. Am împins-o spre Elvira spre ea şi i-am zis:
— Uite ce vacă drăguţă! Apuc-o de coarne, apleacă-te şi uită-te în ochii ei!
— Eşti nebun? m-a întrebat Elvira. Ce vrei să faci?
„Să te f*t, toanto!” i-am răspuns în gând, dar cu voce tare nu am spus nimic, ci doar am împins-o mai aproape de vacă. A prins-o de coarne, s-a aplecat, iar eu i-am ridicat frumoasa rochie vişinie în cap, i-am dat jos chiloţii, i-am aruncat pe undeva prin grajd, apoi l-am pus pe Mişu la treabă.
Totul părea că decurge, în sfârşit, perfect sau aproape perfect pentru că, la un moment dat, Elvira a întors capul spre mine uşor panicată:
— Costache, vaca se uită la mine!
Am dat din umeri, deşi este destul de greu să faci asta când dai şi din c*r şi i-am spus printre gâfâituri:
— Păi, unde naiba ai vrea să se uite că doar eşti în faţa ei.
A părut mulţumită un timp de răspunsul meu şi lucrurile se desfăşurau conform caietului de sarcini, când fata s-a întors iar spre mine:
— Costache, vaca asta ştie ce facem!
— Ştie pe naiba, am izbucnit eu, dar s-a dovedit că nu numai vaca ştia, ci şi una din mătuşile Elvirei, care ştiind ce poamă este nepoată-sa, pornise în căutarea ei.
— Ce faceţi voi aici? a întrebat ea cu o voce bubuitoare pentru că era una din matroanele alea bine crescute, aşa cum se cuvine să fie femeile între două vârste din Ardeal.
Fata a tresărit şi la o secundă am tresărit şi eu fulgerat de durere pentru că Mişu al meu, aflat pe ultima sută de metri, s-a simţit brusc prins ca într-o capcană de oţel, deşi aş fi putut jura că numai cu câteva secunde înainte locul unde se afla el era cald, moale şi umed.
Era vorba despre aşa numitul pe__nis captivus şi despre care auzisem destule, dar nu credeam că mi se poate întâmpla şi mie vreodată.
Mătuşa fetei s-a apropiat cu paşi repezi şi a pus una din mâinile ei cât o lopată pe fruntea mea, iar cealaltă pe ceafa Elvirei, încercând să ne îndepărteze unul de altul. Văzând că nu reuşeşte, a izbucnit revoltată:
— Da’ despărţiţi-vă odată, împieliţaţilor.
Am încercat încă o dată să mă depărtez de Elvira, dar parcă eram sudaţi, nu altceva, şi orice mişcare mai bruscă îmi provoca dureri destul de serioase.
În cele din urmă, chipul mătuşii se lumină:
— Voi aţi rămas încârligaţi aşa, ca câinii…
A trecut câteva clipe până să realizeze cu adevărat dimensiunile catastrofei, dar în cele din urmă a deşirat firul logic al faptelor viitoare.
— Vai de capul meu, fato, ce-o să îţi auzi de la lumea din sat dacă se află. Din căţea nu o să te mai scoată nimeni, vai şi amar de capul nostru, că nu o să te mai măriţi în veci.
Privind încă o dată spre grupul nostru statuar îşi muşcă buza groasă cât un cârnăcior, apoi spuse:
— Da’ ştii ceva, soldatule… tu ai făcut-o de râs, acu’ tu să o iei de nevastă, că altfel nu o mai ia nici dracu’.
A dispărut pe uşa grajdului, în timp ce eu rumegam pe îndelete la perspectiva pe care zdravăna mătuşă tocmai mi-o zugrăvise, aşa că am mai încercat să îl extrag o dată pe Mişu din închisoarea Elvirei.
Nu am obţinut decât un geamăt de durere din partea fetei şi am rămas acolo, privind la vaca care ne privea cu ochi mari şi umezi, nepăsătoare la necazurile noastre.
În cele din urmă, mătuşa Elvirei a venit însoţită de întăriri. Erau femei cam de acelaşi calibru ca ea care şi-au dus mâinile la gură când au dat cu ochii de noi, dar foarte repede au ajuns la o concluzie care nu îmi plăcea de loc: grupul nostru statutar trebuia cumva transportat, în starea în care ne aflam, până la dispensar, ca să ne facă doctoriţa o injecţie ca să ne deznodăm şi pe urmă să mă oblige cumva să mă însor cu Elvira. Câteva au venit mai aproape şi au încercat să bage mâna între noi să tragă direct, dar cu toată ruşinea le-am dat peste mână. Nu-mi surâdea deloc ce se punea la cale, dar înţepenit cum mă aflam, nu eram în măsură să mă împotrivesc.
Femeile, mult mai întreprinzătoare decât aş fi crezut, au adus în cele din urmă un car, au înjugat-o pe Joiana la el, au mai făcut rost de o văcuţă pe care au înjugat-o lângă ea şi cu greu ne-au urcat cumva în car. Au pus un ţol gros de lână peste noi şi profitând de faptul că toată lumea era prea beată ca să mai observe ceva, am pornit în cea mai lungă călătorie din viaţa mea. Dispensarul era la vreo trei kilometri şi cum pornise iar o ploaie măruntă, ne-am ghemuit iar unul în altul, culcuşindu-ne sub ţolul călduros. Cum mi-am adus aminte de forma superbă a sânilor ei, mi-am băgat mâna care era deasupra în rochie şi am început să-i mângâi.
Nu ştiu dacă ploaia sau mângâierile mele au făcut-o în cele din urmă pe Elvira să se relaxeze, aşa că m-am trezit dintr-o dată cu Mişu eliberat din capcană.
Orice om normal ar fi zbughit-o din car cu viteza unui avion cu reacţie, dar eu, despre care aveam o vagă bănuială că nu-s normal, am început iar să mă mişc în fată, cu gândul să duc la capăt ce am început. Mişcările şi oftaturile ei au fost observate de mătuşa ei care a ridicat ţolul bănuitoare:
— Ce faceţi voi acolo?
— Ce să facem? am răspuns eu cu un glas pe care mi-l voiam normal. Încerc să ne desfacem fără să mai facem injecţie. Nu-mi plac injecţiile.
— Trebuia să te gândeşti la asta înainte, a spus apăsat femeia şi ne-a trântit ţolul în cap, aşa că noi ne-am putut termina treaba în linişte.
După ce Mişu s-a făcut datoria, m-am extras uşor de sub ţol şi folosind mişcările învăţate la şcoala de gradaţi ca să te fereşti de aviaţia inamică, m-am dat uşor jos din car şi m-am ascuns într-un şanţ, unde am aşteptat până când pericolul s-a îndepărtat.
Am aşteptat apoi la ocazie şi după numai câteva minute a oprit o maşină şi m-a îndepărtat definitiv de pericol.
Am ajuns în mai puţin de o oră în Reghin la doamna avocat apoi m-am întors la unitatea militară şi nu am mai călcat prin satul verişoarei mele până când nu am auzit că Elvira s-a măritat totuşi în cele din urmă şi a făcut o droaie de copii…
Am oftat toţi adânc după ce moş Costache a terminat de povestit şi am privit cu jind spre cele trei sticle de Tamianka: puţin probabil să le bem în seara asta.
Alexandru a fost cel care a dat glas temerilor noastre:
— Frumoasă poveste, dar sper că de data asta nu ai pretenţia că poţi dovedi şi că este adevărată. Singura care ar putea spune ceva despre asta ar fi fost Joiana, dar probabil că este de multă vreme oale şi ulcele.
Moş Costache a înclinat din cap şi a spus oftând:
— Pe Joiana au tăiat-o chiar anul următor fiindcă, după ce că era stearpă, nu dădea nici lapte. M-am simţit un pic vinovat fiindcă mi-am imaginat că o fi rămas şocată de câte a văzut la mine în seara aia…
A privit lung spre cele trei sticle de pe raft, a oftat adânc, apoi a spus:
— Dar dacă aveţi ouă, aşa cum vă lăudaţi, ar trebui să ţineţi pariul.
Alexandru s-a ridicat cu ochii strălucitori şi a arătat spre bar:
— Dacă mă convingi că aşa a fost, o să plătesc eu singur sticlele alea să ştiu că mănânc numai covrigi până la salariu.
Moş Costache a întins mâna şi a spus:
— Mădălino, vino şi taie pariul că într-un fel şi tu o să beneficiezi de pe urma lui.
Râzând şăgalnic, Mădălina avenit şi a tăiat pariul, apoi Moş Costache a scos iar portofelul lui vechi şi jerpelit.
— Mă ia cu rece când văd jerpelitura asta, a spus Alexandru, dar privea cu ochii mari mâinile bătrânului.
Mai întâi Costache a scos o carte de vizită cu margini aurite, apoi încă una şi le-a pus încet alături de portofel.
— Astea le-am văzut aseară şi ştim despre ce este vorba, a spus nerăbdător Alexandru. Mai ai şi altceva?
Cu gesturi de mare maestru, Moş Costache a scos din portofel o fotografie care era toată neagră pe o parte. A întors-o şi a pus-o pe masă în faţa lui Alexandru. Omul a studiat-o pe îndelete, apoi a scos un şuierat de uimire:
— Măi, să fiu al dracului! Aşa ceva n-aş fi crezut în veci vecilor! Oameni buni, aduceţi-mi aminte să nu mai pariez niciodată cu omul ăsta.
A întins fotografia spre noi, era o veche fotografie instant făcută cu vreunul din primele aparate Polaroid şi în care se vedea un car acoperit cu un ţol şi de sub care se iţeau capetele uimite ale unui soldat şi ale unei fete.
Soldatul era, fără îndoială, un Moş Costache mai tânăr, iar fata care stătea cu spatele la el era de o frumuseţe răpitoare, se vedea asta chiar şi peste ani şi în ciuda timpului trecut peste cartonul fotografiei.
Am privit toţi lung la el parcă fără să ne vină să credem şi atunci ne-a oferit şi explicaţia:
— Ca să îşi bată joc de mine, unul din verişorii mei care a aflat ce se întâmplă, a făcut rost de undeva de un aparat de fotografiat instant şi a imortalizat necazul meu. Cisterne de băutură a trebuit să torn în el ca să recuperez fotografia pentru că nu-mi era de mine, ci de biata fată.
A arătat spre raft şi l-a întrebat pe Alexandru:
— Ei, cum stăm?
Am băut până la urmă şi cele trei sticle, iar pe urmă Mădălina ne-a făcut vânt afară înainte de ora închiderii, părând foarte nerăbdătoare să ajungă acasă.
Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
