După succesul peliculei The Shape of Water, regizorul mexican Guillermo del Toro continuă în stilul retro noir gotic, dar de această dată, fără să atingă zona fantasticului. La patru ani după multipremiata The Shape of Water, Guillermo del Toro revine la regia unui nou film de gen.
Dintr-un întuneric abisal și purtat de o distribuție de cinci stele (Bradley Cooper, Cate Blanchett, Toni Collette, Willem Dafoe, Richard Jenkins, Rooney Mara, Ron Perlman),filmul Nightmare Alley pare desprins din proza lui Edgar Allen Poe. Bunăoară, inspirat de romanul omonim al lui William Lindsay Gresham, publicat în 1946, acest film noir de-o izbitoare eleganță devine o subtilă critică a capitalismului. Astfel, Guillermo del Toro își realizează un vechi vis aducând pe ecran opera autorului William Lindsay Gresham, scriitor care s-a sinucis în 1962 și care a mixat în alcool marxism, psihanaliză, Tarot, creștinism, budism. Nu este prima dată când această poveste este adusă pe ecran, deoarece fusese deja subiectul unui film în 1947, regizat de Edmund Goulding. Cineastul mexican se plimbă pe această alee de coșmar cu o eleganță trompe-l’oeil. Nu știm sigur dacă e doar alee, ci nu e o buclă plină de cruzime care îl închide pe Carlisle, anti-eroul unei fabule cinematografice despre credulitate și lăcomie. Traiectoria lui Carlisle este, de asemenea, o metaforă a cinematografiei – inițial o artă de târg – cu mult înainte de a deveni divertisment de interior.
Filmul devine un veritabil deliciu al creativității, de savurat pe marele ecran, deoarece este uluitor din punct de vedere vizual. Împărțită în două părți, pelicula Nightmare Alley îl onorează mai întâi pe „eroul bâlciului” și ne invită în culisele prăfuite ale acestor circuri itinerante senzaționale, din anii 1940, apoi ne invită la o pagină de film noir, cu o coborâre în iad, care nu se poate termina decât în haos și suferință. Așadar, originalul cineast invită spectatorii în anii ‘40, în inima unui târg ambulant, în care numerele de iluzionism se succed într-o atmosferă sumbră. Urmărim ascensiunea, apoi căderea lui Stanton Carlisle (Bradley Cooper), un rătăcitor, care învață trucurile spectacolelor de bâlci. Magnific filmat și purtat de personaje colorate, filmul beneficiază și de multe decoruri extravagante. Guillermo del Toro a construit o replică în mărime naturală a marilor (vechi) târguri americane, cu o mare fidelitate a detaliilor pentru acea epocă. Sub unul dintre corturile din târg, se ascunde un „geek” (Paul Anderson), un sărac dependent de opiu, gata să facă orice pentru a evita lipsurile, chiar și să decapiteze sau să mănânce găini vii. Îngrijit de Clem (Willem Dafoe), acest „geek” (derivat de la idiot) reprezintă – de fapt – tot ce se teme Stanton pentru el însuși.«Dorind să avem prea multe, pierdem totul» – amintește cineastul prin acest lungmetraj care vorbește despre frică, prefăcătorie și ravagiile lăcomiei. Nightmare Alley dezvăluie partea întunecată a capitalismului american, în timp ce evidențiază ideea că, ieri – ca și astăzi -, „unii oameni folosesc spiritualitatea pentru a-și exploata semenii nevinovați”.
Guillermo del Toro este acasă la el printre acești marginali (un pitic, un contorsionist, o femeie cu barbă și alți ciudați), dar nu forțează linia, preferând realismul întunecat magiei grotești. Singularitatea filmului constă în modul în care a amuțit tropismele obișnuite ale cineastului (gustul pentru supranatural și monștri) fără a le alunga: stratificarea poveștii face posibilă, de exemplu, schițarea, în falduri, a filmului noir, embrionul unei povești fantastice (în sensul că reușește o armonizare perfectă între două interpretări, una rațională și cealaltă supranaturală), în special prin intervenția unui făt, botezat Enoh, cu al treilea ochi. În mod analog, Guillermo del Toro filmează atât ciudați, cât și figuri pline de farmec. Împărțirea filmului în două părți imaginare (lumea târgului și cea a filmului noir) nu implică o schimbare radicală de paradigmă, ci mai degrabă un dialog care dezvăluie natura profundă a personajelor deformate.
Așadar, în timp ce trece printr-o perioadă proastă, carismaticul Stanton Carlisle ajunge la un târg ambulant și reușește să intre în grațiile unei clarvăzătoare, Zeena, și ale soțului ei, Pete, o fostă glorie a mentalismului. Ucenicind pe lângă ei, el găsește o modalitate de a-și obține ‘biletul spre succes’ și decide să-și folosească noile talente pentru a smulge beneficii de la elita societății din New York din anii 1940. Practic, după ce a fost antrenat de clarvăzătoarea Zeena (Toni Collette) și de soțul ei, Pete (David Strathairn), devenit un maestru în arta manipulării, își folosește numărul pentru a extrage bani de la noua elită cu ajutorul însoțitoarei și asistentei sale, Molly (Rooney Mara), alias ‘Elektra, femeia electrică’. Dar visul lui american se va transforma într-un coșmar. Cu virtuoasa și credincioasa Molly alături de el, Stanton începe să-și construiască un plan de a-l escroca un om pe cât de puternic, pe atât de periculos. Acest magnat, afectat puternic de vinovăție, își dorea să intre în contact cu o fostă iubire a sa, trecută de mult în lumea umbrelor. Pentru a-l păcăli, Stanton, care vrea să meargă tot mai departe pe calea iluziei, crede că poate conta pe dr. Lilith Ritter, o misterioasă psihanalistă (de tip freudian), întrupată de actrița Cate Blanchett. De la chipul ei, care este și fascinant și artificial (aceasta este partea hotărât histrionică a lui Blanchett: pare să poarte în mod constant o mască) până la postúrile ei curioase, filmul nu are nevoie să exagereze foarte mult nota pentru a dezvălui profundă bizarerie a actriței – pe scurt, este un monstru.
În fapt, Carlisle face echipă cu psihiatrul Lilith pentru a-și păcăli pacienții bogați îndoliați. Scenele care îi reunesc sunt cele care se dovedesc a fi cele mai reușite, până la punctul în care regretăm puțin că filmul trece atât de repede la psihanaliză: de la spectacolele de medium/spiritism ale șarlatanului până la canapeaua psihiatrului, se desfășoară aceeași arenă, unde personajele familiarizate cu divanul scot la lumină firele secrete ale invizibilului.Tipic pentru un film noir, această „femeie fatală”, însetată de răzbunare, îi precipită căderea lui Stanton, pe principiul păcălitorului păcălit. Zburând prea aproape de Soare, își va arde aripile acest Icar? Bradley Cooper oferă o interpretare impecabilă a lui Stanton Carlisle, o personalitate pe cât de fermecătoare, pe atât de înfricoșătoare. Nu este cruțat de regizor, care foarte rar aruncă o privire tandră asupra personajelor sale. Singura protagonistă care a scăpat de acest tratament cinic este Molly (întruchipată de Rooney Mara), care ar fi putut fi singura capabilă să prevină declinului personajului interpretat de Bradley Cooper.
În linii mari, Nightmare Alley rămâne fidel originalului. Del Toro, însoțit de scenaristul Kim Morgan (The Forbidden Room), se abate foarte rar de la materialul său de bază, doar atunci când își ia câteva libertăți și asta pentru a-și construi mai bine lectura dubla și a transmuta opera în societatea contemporană. Spectacolul devine apoi cu atât mai vesel, un fel de circ în mărime naturală, condus – cu o mână magistrală – de loialul gentleman Guillermo del Toro. Nightmare Alley combină codurile genului fantasy cu cele ale filmului noir pentru a pune în scenă monstruozitatea cu „M” mare. Filmul se transformă într-un freakshow , care aruncă o privire cinică asupra rasei umane și care portretizează imaginea unei societăţi bazate pe tot soiul de credinţe; teme foarte actuale, care permit narațiunii să ofere câteva plonjeuri în modernitate. Totuși, la începuturile sale, filmul are o lentoare a narațiunii necesară construcției poveștii și care-i permite să adauge puțină densitate personajului principal și să explice destinul său dezastruos. Guillermo știe să regizeze, nu există nicio îndoială. Cineastul acordă o atenție deosebită încadraturilor și luminii, aici semnate de Dan Laustsen. Muzica originală, semnată de Nathan Johnson, o omagiază pe cea a filmelor noir și reușește să sublinieze povestea cu acuratețe. Uneori răzbunătoare, alteori mai melodică, partitura compozitorului înmulțește flashback-urile. Așadar, Nightmare Alley nu face excepție, totul e aici în clarobscur. Filmul distilează adesea o dezordine la care nu ne așteptam. Cu acest spectacol ciudat, cu decoruri și lumini sublime, regizorul mexican dă frâu liber simțului său de spectacol și înfățișează o veritabilă tragedie umană în clarobscur.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Guillermo del Toro
Scenarirl: Kim Morgan, Guillermo del Toro, după Nightmare Alley de William Lindsay Gresham
Imaginea: Dan Laustsen
Decorurile: Tamara Deverell
Costumele: Luis Sequeira
Montaj: Cam McLauchlin
Muzica: Nathan Johnson
Distribuție:
Bradley Cooper – Stanton “Stan” Carlisle
Cate Blanchett – Dr Lilith Ritter
Willem Dafoe – Clement “Clem” Hoately
Toni Collette – Zeena Krumblein
Durata: 2h20
Citiţi şi
Maestro – Simfonie, fără note false, pentru un geniu
Să ascultăm și femeile! – Women Talking
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
