Toată lumea ştie că în România se fură, iar cei care fură cel mai mult sunt politicienii. Nu contează care, nominal, ci toţi la un loc sunt „nişte hoţi la costum, ce mama dracu?!”. Ce fac românii cu această informaţie? În mare parte nimic care să conteze.
După ce epuizează sursele de bârfă tradiţionale (căsniciile prietenilor, maşini, case, credite, fotbal etc.), românul are brusc o revelaţie a amenziei sale selective şi îşi aduce aminte de politică, căci politica ocupă un loc de cinste în viaţa noastră, a tuturor. Pe cine am mai înjura noi cu atâta poftă dacă nu ar fi politicienii noştri? Acum începe spectacolul care se termină cu generaţia mea. Aici avem o mare problemă.
E la modă să ai dreptate!
Fiind un mai vechi observator al vieţii politice de la noi, eu nu sunt prins în offsaid, însă discuţiile ajung într-un punct de fierbere în care mi se spune că eu sunt un extraterestru al generaţiei mele (deci nu sunt un etalon pentru generaţia ’89). N-aş paria foarte mult că sunt o fiinţă spaţială, însă aş atrage atenţia asupra unei atitudini care se răsfrânge nedrept asupra unor membri ai generaţiei mele, care poate nu sunt atât de vocali şi care nu-şi doresc cu tot dinadinsul să-şi impună părerea cum fac tot felul de nulităţi cu trecere la public. E la modă să ai dreptate! Mare păcat! Când ar fi bine să ai cât mai multe întrebări, nu răspunsuri! Nu ştiu cum, dar pentru mulţi din România s-a împământenit o percepţie complet greşită despre adevăr. La noi cel ce ţipă mai tare este văzut ca un profet al adevărului. Cum poţi să porţi un dialog cu cineva care doar ţipă şi nu foloseşte adesea cele mai alese cuvinte. Pură vituperare!
Eroi uitaţi, securişti aclamaţi!
În general, oamenii cu care eu mă întâlnesc, de 25 plus ceva anişori, ştiu cine a fost Dumitru Mazilu, Marian Munteanu, Gelu Voican Voiculesc şi ştiu care a fost rolul acestora în istorie cât de cât, însă sunt nişte specimene care mişună printre noi purtând în suflet o boală grea. Boala am putea să o numim auto-suficienţă, dar nu aş vrea să utilizez un eufemism în cazul de faţă. Sincer, aceşti ipochimeni nu cred ca merită un asemenea efort!
Dacă vă aplecaţi mai atent asupra fenomenului, veţi observa că aceştia din urmă sunt cei mai guralivi şi, în acelaşi timp, cei mai modest mobilaţi intelectual şi informaţional. Faptul că pot lătra la nesfârşit pe subiecte pe care nu le cunosc în adâncime nu le conferă vreun drept de adevăr, aşa cum îşi imaginează dânşii.
Statuia lui Miki Şpagă din mintea strâmbă a românului
Ce să vorbesc cu unul de vârsta mea care nu a auzit de Miki Şpagă sau de Mischie, dar blestemă din răsputeri hoţii din ţara noastră?
Ultima dumă vine de la un individ de genul acesta care îmi spunea că Miki Şpagă este un tip şmecher. Curios din fire pentru admiraţia românilor faţă de hoţia din propria ţară, îl întreb ce este aşa fascinant la acest personaj? Răspunsul a fost simplu: „Are bani, vine din securitate şi ştie politică. Şi la pensie tot şmecher a rămas!”. Atunci am avut şi eu o scurtă străfulgerare.
Noi nu vrem să scăpăm România de hoţi, noi vrem să le facem statui hoţilor şi, eventual, să-i facem eroi anonimi ai sufletului nostru confuz de tranziţie şi parvenire.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
