– continuare de aici –
Sunt un bărbat normal. Uneori mă trezesc uitându-mă în oglinda din baie la mine și repetând fanatic cuvintele acestea: sunt un bărbat normal!
Ca și cum aș vrea să mă conving de asta sau aș vrea să mă uit la fața aia boțită de somn, la părul ciufulit și la cearcănele adânci ca o grotă de ascuns pisici moarte, cu erecta convingere că da, sunt un bărbat normal. De cele mai multe ori, mă și cred. De ce n-aș fi? Am o viață normală, o soție cu ataș, mama soacră, o mașină cu un parbriz ce se udă pe interior, da, ce? N-ai mai văzut? Afară, totul uscat, nici picur de ploaie și geamul e ud de poți să scrii pe el: I love You, Olguța! sau mă rog, orice nume. Am un apartament cu patru camere, încălzire centrală și becuri economice, am un job cu secretară și espresso din ăla de face cafea cu spumă, am fantezii e_rotice cu Guguța… sunt un bărbat normal.
Aș putea să-mi trec în CV – calitatea cea mai de preț: normalitatea. Asta până când, de normal ce sunt, mă plictisesc eu de mine și dau cu stângu-n dreptul ca Maradona în minge.
Cam așa am dat aseară, după ce mi-a scris Zelda că m-a visat și să trec pe la ea. Am făcut duș, mi-am smuls vreo trei fire rebele din nas, mi-am ras c*iul stâng, că nu știu de ce, c*iul meu stâng e mai viu decât cel drept. Mi-am uscat chiar și părul cu uscătorul de păr, m-am dat cu cremă, sper că era cremă, că nevastă-mea are zeci de cutii și sticluțe pe raft, și toate par a fi cremă, sper că nu sunt ceva pigmenți cu reacție întârziată. Chiar n-aș vrea să devin roz excesiv la întâlnirea mea cu Zelda. M-am parfumat, Armani Code, subtil, masculin, cu aromă de „treci și f*te-mă, armăsarule!” Am fost în mare parte aranjat pentru teribila vizită când, deodată, tot apartamentul se zguduie, sticluțele neveste-mii cu creme și loțiuni se bat cap în cap, oglinda se mișcă, parfumul meu Armani se balansează, ce naiba, o fi cutremur?! mă întreb. Era mană cerească, un 7,2 pe scara Richter, dar nu, de unde cutremur?! A aterizat soacră-mea! Pe gresia udă, cu femurul drept sub ea, cumva sub femurul stâng, cu ochelarii pe urechi și bigudiurile pe nas. Tronc, pleosc, suta de kile a alunecat pe gresia udă și mi-a ruinat toată întâlnirea cu Zelda cea zveltă care se pricepe la yoga, nu ca soacră-mea, o amatoare!
– Aoleuuu, vai, ajută-mă, Doamne Dumnezeule și toți sfinții, mamă, stai, nu te mișca să nu-ți disloci ceva, stai acolo!
Ea mormăia ceva a: ioi, pfui, îmvâââm, troooo, tulai, arsenie, olieu, brrr, taicăăăă, arhangheli, ajutați-mă!!! Copiii, văleu!
Văleu mă gândeam și eu. Chiar văleleu, că seara s-a transformat în brigada de asistență pentru accidentele casnice cu soacre de-o tonă și bucăți umede de gresie. Cumva, am îndesat-o în mașina mea umedă pe interior, am scris pe parbriz (imaginar) un mare: What the f*ck? Să-ți rupi femurul într-o seară de duminică, taman când ginere-to se pregătește să o tufă pe Zelda cea zveltă, asta înseamnă să fii mafiot! și am fugit la urgență.
Nevastă-mea plângea, în sughițuri, că mvai, mami, biata de ea, sărăcuța, o doare, ce ne facem, mvai, ioi, tulai. Cu soacră-mea se lupta un medic cam tinerel și subțirel, dar ambițios, sper că rezistă. O asistentă cu buze excesiv de roșii și mari și cu ochelari aburiți cu ramă neagră încerca să-i găsească vena printre munții de slănină (asta chiar era ambițioasă și ochelarii chiar erau aburiți). Iar eu?! Eu ce? Eu eram normal!!! Pentru că sunt un bărbat normal, și familia e pe primul loc, da? Zelda? Zelda poate să mai aștepte, ce, doar n-o să-mi las nevasta și soacra singure, la urgență, disperate, în dureri, în chinuri?
După alaiul ăsta de gânduri pline de armonie și confort casnic, m-am dus la toaletă ca să-i scriu un mesaj scurt Zeldei! Că na, să nu mă aștepte, că sunt la urgență, dar că mâine, sau când se mai liniștesc treburile, am să o vizitez. Că și eu vreau, că mă gândesc numai la ea, că e prezentă în toate visele mele că bla bla bla… BOU! Asta sunt, un mare bou! După vreo cinci minute îmi scrie: Aaa, ție ți-am trimis mesajul??? Scuză-mă, era pentru Maurice! După încă vreo cinci minute, timp în care m-am holbat ba la ecranul telefonului, ba la moaca boului din oglindă, hop, încă un mesaj: Urgență??? Of, sănătate multă!
Sănătate multă, boule, auzi! Multă, cât China de multă, că așa bou ca tine mai rar… chiar ai crezut că te visează pe tine, mă embrion de creier supt de rechini și regurgitat de moluște? Chiar ai crezut că de dorul tău nu mai poate, mă, zdreanță de pluă cu cap de moț de bizon cu creier prăjit de sinapse întortocheate?
După vreo încă douăzeci și cinci de dialoguri cu mine și boul din oglinda din fața mea, m-am întors la viața mea normală, unde nevastă-mea nu mai plângea, acuma râdea cu medicul ăla pirpiriu, soacră-mea dormea cu două perfuzii înfipte în ea și asistenta își stergea ochelarii cu colțul de halat, în timp ce îi explica unei studente cum trebuie să dozeze perfuzia. Studenta părea foarte atentă, până și sânii ei rotunzi ce ieșeau din halat erau foarte atenți, cu niște sfâ_rcuri foarte atente, și un fund conturat prin pantalonii albi, mulați, atât de dornic de asimilare, încât părea chiar mai atent decât mine. Poate că nu e cel mai bun moment, poate că nu e locul potrivit, dat fiind că în jurul meu unii gemeau, alții zemuiau, câțiva chiar intrau în putrefacție, dar de normal ce sunt mi s-a sculat. Și de bou ce sunt, în unele momente, de normalitate, dealtfel, habar nu am ce să fac cu ea?! Noroc că, de cele mai multe ori, viața o ia în mână și cu o brutalitate greu de descris, o ronțăie cu niște dinți de metal ascuțit, o sugrumă și apoi scrijelește cu unghii de oțel pe ea: bă, chiar ești bou!
– Auzi, iubitule, mi-a zis doctorul, cel puțin șase săptămâni va trebui să stea imobilizată! Sărăcuța de ea!!! O să stea la noi, bine? Că nu are cine să o îngrijească acasă la ea.
– Mmmmbine, mdddaaaa, mmcummm să mmmmnu, iubito!
F*ck, f*ck, f*ck și na, milioane de f*uck… șase săptămâni NO F*CK!!!
– Domnu, vă simțiți bine? Vreți un pahar de apă? Luați loc aici, să nu vi se facă rău! O voce plăcută, niște mâini fine și moi, cu niște degete subțiri și zvelte, un parfum de patchouli înmugurit într-un iaz de apă limpede, un păr negru și lucios ca niște cascade de stropi cristalini din jungla amazoniană, doi ochi albaștri ca irișii din grădinile virginelor de la palatul regal al dinastiei Edward al șapte-lea, niște buze roșii ca zeama de sfeclă de zahăr combinată cu un shiraz din Africa de Sud, dinți albi din fildeșul elefanților pictați din India bogată… studenta, că așa a învățat ea, să aibă grijă de oameni. Dintr-odată, un film e_rotic s-a derulat pe patul acela de la urgențe, printre cei ce zemuiau și se cojeau pe acolo, totul foarte rapid, cam între două picături de perfuzie… apoi, apoi, am îndesat-o pe soacră-mea cu ghipsul ei cu tot în mașina mea, udă din nou pe interior, am scris pe parbriz: Life is like a box of chocolate… vreau să mă internez la urgențe, viața mea e terminată, cum puii mei să-ți rupi femurul duminică seara, în timp ce ginerele tău se pregătește să o tufă pe Zelda!!! O, stai, ai un ginere prost ca ultimul bou din cireadă… Maurice, who the f*ck is Maurice??? Nu mai pooooot!!!
În rest, sunt un bărbat normal cu o viață normală!
Pe Erika o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
