Soldaţii ăia explodaseră, pur şi simplu. Se făcuseră bucăţele, acolo în poligon la Cincu. De-ar fi fost primele bucăţi de oameni din viaţa mea. Dar nu erau.
Ce aţi simţit când aţi aflat că fiul dvs s-a sinucis? Cum s-a întâmplat accidentul, a adormit la volan? Vecinul dumneavoastră a dat vreodată semne că ar fi violent, cum vă explicaţi că a ajuns să îşi ucidă soţia?
Mai ales copiii. Copii bătuţi, copii ucişi, copii sinucişi. Erau 5, bălai de tot, cel mai mic nu ştiu dacă avea 2 ani. Îi spânzurase ta-su pe toţi de grindă, de la cel mai mic la cel mai mare şi apoi se atârnase şi el. Era prima mea zi de reporter la Pro, imaginile curgeau de la Târgu Mureş, eu priveam înmărmurită.
Seara îi iei cu tine în pat. Te culci cu ei. Uneori te şi trezeşti.
Sigur, spui, puteai să alegi altă meserie. Cândva credeai că o să ajungi poetă, scriitoare. Apoi te-ai trezit că aveai 21 de ani, erai studentă la Litere, mamă a unei fetiţe orfane şi văduvă şi trebuia să te întreţii, pe tine şi pe ea. Ai început să lucrezi la ziarul ăla. La pagina cititorului. Aveai un şef împuţit, misogin şi bătrân care îţi vorbea urât. Umblai cu căştile înfundate în urechi, cu Tom Waits urlându-ţi în timpane şi cu fotograful după tine pe străzi şi intervievai oameni. Vox-populi, adică. Îi întrebai ce părere au despre. Ei îţi răspundeau, tu deschideai reportofonul. Mulţi te refuzau. Te simţeai umilită când făceau asta. Când aveai destule răspunsuri coerente te întorceai la redacţie, transcriai. Dacă erai norocoasă, ajungeai să scrii şi şapoul. Te semnai. Ţi se părea mare scofală să îţi vezi numele acolo. Cel mai adesea, doar iniţiala : P.V. Petronela Varga. Apoi ai început să faci teren pe bune, ştiri. Şi suplimentul TV. Stăteai toată ziua la redacţie. Ai renunţat la şcoală, ca să ai timp să îţi vezi şi copilul. N-a fost prima şcoală la care ai renunţat. Ani mai târziu, ai mai renunţat pe la jumătate la una, deşi aveai bursă de merit. Eşti o pi*** lirică nelicenţiată, deşi i-ai scris lucrarea de licenţă unei prietene, că tot erai expertă în Kundera şi Gombrowicz. Meriţi un unlike, cel puţin, dacă nu chiar unfried, nu eşti înalt-şcolită. Nu ai diplome fir, eşti ruşinea jurnaliştilor şi a intelectualilor fini. Eşti o semidoctă.
Şeful tău mare credea că scrii tare prost. Erai o jurnalistă proastă, nu doar nelicenţiată. Ai schimbat ziarul şi şeful. Ai schimbat şi numele. Te-ai măritat cu el. Cu şeful. Ăsta nu credea că scrii prost. Ţi-a înfiat primul copil şi ţi-a mai făcut unul, să fie. În caz că nu aveai destulă treabă pe lume. Apoi au zis să vii să lucrezi în teve. Nu ştiai cu ce se mănâncă asta, ai zis bine şi te-ai dus. Ai intrat în centrifugă. Erai tunsă periuţă şi ei te-au băgat pe sticlă, repejor. Cică să faci stand-up. Aşa cheală? Aşa cheală. Ai făcut. Erai peste tot. Băi, peste tot. Noaptea dormeai din bip în bip. Te sunau sursele. Aflai prima cine a murit. Pe cine a călcat maşina. Pe cine au ridicat mascaţii. Cine s-a sinucis. Cine a fost arestat. Ce urs a fost capturat. Erai la volan, în spatele ambulanţelor. La 2 metri în spatele maşinii de pompieri. În pădure, cu ursul în portbagaj. Zile, nopţi, sâmbete, duminici. În pauze, copiii care trăgeau de tine. Le era dor. Dar nu ca ţie. Îţi spuneai că o să fie bine, o să te opreşti într-o zi, vor veni vremuri mai bune, nu o să mai alergi atît pentru pâinea pe care le-o pui pe masă. A picat fierea. Ai scos-o. Amigdalele. Le-ai scos şi pe alea, da-le naibii, cui îi trebe amigdale sau fiere. Nu ieşeai nicăieri, nu aveai timp. La răstimpuri, auzeai că eşti amanta primarului. Sau a nu ştiu cărui miliardar. Tu stăteai în chirie. Te dădeau afară proprietarii, te mutai cu toate handrabelele şi copiii. Plângeai când auzeai. Cum să nu plângi. Ţi se părea nedrept, urlai în tine, nu te auzea nimeni. Mai trecea un timp, auzeai că eşti amanta altcuiva. Te resemnai. Nu ţi-au plăcut niciodată bărbaţii cu bani. Te-ai ţinut departe de lumea aia.
Apoi ţi-au zis că tre să intri pe sticlă. Între toate blondele. Aşa brunetă, cu păr scurt? Aşa. Ai intrat. Ca dracu ai intrat. Erai varză. Îţi tremura vocea şi picioarele îţi tremurau. Şi stomacul. Ai grijă că se uită la tine 7 milioane de oameni. Fix 7? Nu au şi ei altă treabă? Nu au. Bine, atunci. Te-ai încurcat ca o proastă. Îţi auzeai inima în urechi, tâc, tâc, ai zis că leşini în direct. Nu ai leşinat. Ai crezut că o să-ţi treacă. Pe dracu ţi-a trecut. Tot aşa emoţii ai avut, de fiecare dată. Auzeai în cască, 3, 2, 1- amănunte are Petronela Rotar. Petronela Rotar era praf. Încă e. Ca atunci, pe scenă la căminul cultural, când era primadonă în piesa aia de teatru de şcoală şi când s-a tras cortina şi a văzut sala plină i s-a făcut rău de emoţie, i s-au înmuiat genunchii ca gladiolele şi a uitat tot. Acu trebuie să trăiască zilnic cu asta. Fiecare live, un supliciu.
Nu ai fi zis. Ce meserie mai e şi asta. Apari la televizor. Aşa. Te duci cu o oră înainte de jurnal, nu? Te machiază cineva, te piaptănă altcineva, citeşti un promter şi mergi acasă, nu? Nu. Te machiezi singură, într-o bucătărie micuţă. Uneori, de cinci ori pe zi. Ba că intri de mai multe ori, ba că îţi strică lacrimile machiajul. La 6 dimineaţa, în frig de minus douăj de grade. Stai aşa, îngheţi la cadru, poate li se face milă şi te bagă şi scapi. Ca să te poţi duce pe teren. Să numeri morţii cu care apoi te culci în pat seara. Uneori terenul ăsta e fain. Prea fain. Eşti în elicopter, peste munţi. Sau într-un loc vrăjit, cu oameni vrăjiti. Pe aripile unei parapante. Într-o biserică veche, ascultând o orgă bătrână. În proximitatea unor oameni frumoşi, pe care altfel nu i-ai fi cunoscut. Pe un vârf de munte. Aşa e meseria asta. Sublimă şi abjectă. Ca tine.
Dă dependenţă.
Şi aşa n-ai mai ajuns nici scriitoare, nici antropolog, nici filosof. Te-ai luat cu supravieţuitul. Ai scris pentru tine, ca grafoterapie. Ai dormit tot mai puţin. Ai fumat tot mai multe ţigări. Ai plecat din teveul ăla cu oboseală cronică. Ai zis să stai deoparte, dar nu a mers. Ai învăţat măcar să te cruţi. Şi să te iubeşti şi pe tine, aşa nelicenţiată cum eşti, o amărâtă de jurnalistă de la ţară.
Acest fragment aparţine volumului „O să mă ştii de undeva“, în curs de apariţie la editura Herg Benet.
Petronela poate fi găsită cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
