Ieșim din fabrică un cârd de femei. Cele mai multe dintre noi iuțesc pașii, tăcute, grăbite, probabil să mai prindă vreun rând la ceva. Orice. Noi chiar ne așezam uneori la vreo „coadă”, ca în bancurile cu proști, fără să știm ce vom cumpăra. Doar că nu era prostie, era pur și simplu lupta noastră pentru supraviețuire. Până stăteai tu să întrebi ce-o fi, se mai adăugau încă vreo zece persoane, care nu aveau curiozități dintr-astea.
Eu, Tania, Vica aveam, din fericire, bărbați care se descurcau binișor cu aprovizionarea, așa că ne puteam permite să ieșim vesele de la serviciu. Să mai râdem puțin pe drumul spre casă.
– Tu, uitați-vă la Mărioara de la financiar cum fuge! le dau eu câte-un cot. Și râdem de biata femeie slabă și scălâmbăiată care-și împrăștie toate membrele în nouă zări, de zici că o urmăresc turme de diavoli.
– Uite-o și pe Agripina! îmi întoarce cotul, Vica. Și râdem din nou, fără alte explicații, de femeia cu privire înspăimântată, care trece fantomatic printre noi.
– Rele mai suntem! ar vrea Vica să mai repare ceva.
– Mă lași?! mă lehămețesc eu. Nu-mi mai poate fi milă de o femeie care aleargă cu atâta râvnă către o casă în care o așteaptă un bărbat sadic și tâmpit. (Cu trecerea anilor, privirea ei va deveni tot mai hăituită și ea tot către aceeași casă se gârbovea, parcă mânată de cine știe ce blesteme).
– În schimb, voi sunteți niște grozave! auzim din spate o voce șoptită.
Ne întoarcem și-o vedem pe D. mult mai aproape decât ne-am fi dorit. Râdem iarăși cu hohote, fără umbră de vinovăție.
– Să vă spun eu ce-a făcut azi Tamara! ni se alătură cu entuziasm D.
Și râsul nostru acoperă toată hărmălaia cu ascuțimi de gâște.
– Cu dragostea cum mai stai? îi lucesc Vicăi ochii.
D. este una dintre foarte puținele persoane lipsite total de ipocrizie pe care le-am cunoscut de-a lungul vieții mele. Legate de-o inteligență vie, de simțul umorului, poveștile ei de viață, trăite cu intensitate, ne duceau și pe noi într-o lume fascinantă.
– Sâmbăta asta am cunoscut un tip! începe D. direct. Robert Redford era nimic pe lângă el. Aaaatâta de mișto! apasă și lungește ea cuvintele, mijindu-și lasciv ochii.
– Și? Și? ne gâfâie nouă gândurile.
– Păi, ne-am dus la mine, am trecut prin tot ritualul cu atingeri tandre, făcut băi cu spumă, mâncat din aceeași bucățică de ciocolată, până ni s-au atins buzele și-am ajuns în paaaat…
– Și? Și?
– Și ne tot frecam noi, unul de celălalt, mă pupa pe ceafă, pe urechi, pe spate. Simțeam că explodez! Și el nu mai începea odată! Când mă uit în jos, ce credeți că văd?
– Ce?! Ce?!
– Nimic!!!
– Cum, tu, nimic?
– Dacă vă spun! Nimic. Era acolo o chestie mică, mică, aproape înfundată. Încerc s-o trag afară, dar cum trăgeam de ea, făcea ca elasticu’: pleosc la loc, și parcă mai rău se înfunda.
Râsul nostru se izbește-n blocuri, se-nvârte pe antenele pentru bulgari și de-acolo se vălătucește drept spre cer. Sfântul Petru râdea și el cu noi.
– Noi nu suntem normale, se uită D. în jur. Toată fabrica se uită la noi. Știți ce-ar trebui să facem? Punem toate bani, luăm o sticlă de votcă și mergem la mine să vă mai povestesc, că văd că vă place.
Niciuna dintre noi nu mai stă să se gândească ce-or zice bărbații, pe unde ne-or fi copiii, avem sau n-avem de mâncare. Adunăm banii, cumpărăm cuminți votca și mergem direct în patul lui Procust, să ascultăm povești de iubire, de la o Emilie total diferită de cea a lui Camil Petrescu
– Vai, Paula, ce pardesiu mișto ai! ne-ntâmpină fiica lui D. Un roșu de-ăsta, vreau și eu, mami!
– Îhî, acuma ți-l iau. Privește-mă: așa arăt eu când alerg să ți-l cumpăr, îi arată mama, fiicei ei minore, un deget hotărât.
Adolescenta încrețește un botic dulce și ne întoarce un fund perfect, așezat dumnezeiește pe niște picioare perfecte, moștenite de la superba doamnă D.
Ne-înghesuim toate la o măsuță mică, albă, din bucătărie: „mie casa trebuie să-mi miroasă a flori de iasomie”.
– Băgați votcă și tutun, fetelor, că eu cu gătitu’… Vă dau niște slănină.
– Lasă-ne, tu, dracului, cu slănina ta! face Vica un gest de „piei satană”, că noi toate bem ceai de crușin și mâncăm doar varză.
– Am mâncat odată, la Paula, un gulaș, cum n-am mai mâncat în viața mea, își amintește D.
– Maică-mea-l făcuse. Era și taică-miu pe-acolo, încep eu una dintre poveștile cu D. Voi îl știți, un tip sobru, dur. Stăteam toți la masă și-o vedeam pe D. cum îl tot fixează cu privirea. Îi fac semne disperate „tu, lasă-l în pace!”. Îi văd luminițele din ochi și știu că nu se va sfârși cu bine. La un moment dat, maică-mea: „bată-le D-zeu de uși, că niciuna nu se închide ca lumea. Când o să le repari, Ioane?”. „Tot așa vorbiți și dumneavoastră, doamnă, cu soțul?” își aranjează taică-miu cele câteva fire răzlețite din cap. „Eu și pe soțul meu, și pe ceilalți (!) bărbați din viața mea, îi tratez ca pe regi. Le duc mâncarea la pat, le fac băi cu spumă, îi spăl pe spate, îi spăl peste tot, râde D. O singură treabă au ei de făcut pentru mine. Da’ aia trebuie făcută bine!”. Mă făcusem mică pe sub masă, așteptând tăcerea jenată a alor mei, când aud tonul înalt, aproape urlat, al tatălui meu: „Cum, mama dracului, să n-o faci bine, când ești tratat așa ?!”.
– Păi, ce? Taică-tu nu-i și el tot un bărbat?
– Tu nu ești normală!
În timp ce povesteam, D. ne tot servea amabilă. Aștept să iasă din bucătărie și le șoptesc repede fetelor:
– Voi ați văzut ce face D.?
– Ce? Ce face?
– Nouă ne tot completează votcă după ce am băut câte-o gură și ei își tot umple paharul.
– Da, tu, se încruntă Vica. Și noi am pus banii în mod egal. Vrea să ne tragă-n piept!
– Problema e, zâmbește dulce Tania, că eu n-am mâncat nimic și deja simt că-s beată.
– Păi, nici noi n-am mâncat. Da’ și dacă știu că plec în patru labe, n-o mai las să ne păcălească! Goliți paharele! le fac eu semne cu palma în sus, în timp ce-l dau pe-al meu peste cap.
Mi-aș dori foarte tare să-mi amintesc poveștile care au urmat, știu doar c-am râs cu lacrimi, cu paharele în mână și D. în fața noastră, în picioare, pentru că ne exemplifica și-n gesturi anumite poziții.
Din fericire, se întunecase când am ieșit din casă, aproape date afară. Eu și Vica ne bălăngăneam râzând isteric, iar Tania mergea senină, cu ochi tulburi, într-un fel de transă.
Ne pupăm la despărțire, ne îmbrățișăm, ne iubim fooooarte tare, așa cum fac bețivii.
Eu vreau să traversez, dar mi se pare că-s prea multe mașini. Bag două degete în gură și încep să fluier, golănește. Dacă speram cumva să trec neobservată, rezolvasem totul cu fluieratul ăsta.
Când urc scările către apartamentul meu, simt că ceva mă trage-n spate. Întorc încet capul, să nu mi se rostogolească, și văd că mi s-a agățat frumosul meu pardesiu roșu de balustradă. „Nu, zău! Te pui cu mine?!” și mă smucesc râzând, ca răzbunată, de pârâitul disperat al hainei.
Ajung în fața casei mele și-ncep să chicotesc. Îmi iau avânt și-i f… un picior ușii, bărbătește. Și cad în cur, bineînțeles. Costaș deschide și, cu o față îngrozitor de speriată, se uită cum încercam să mă ridic, râzând cu sughițuri.
– Ce-i cu tine?!
– Mie să-mi stai capră! îndrept eu un deget amenințător spre pieptul lui.
– Hai că stau, i se ițește lui un zâmbet. Doar încercă să vorbești mai încet.
– Că ce?! Vecinii? Mi se rrrupe!
– Nu, nu vecinii, mă trage el în casă închizând ușa cu un umăr. Avem musafiri. Au venit doi verișori de-ai mei. Știi tu, ăia care lucrează la minister.
– Să vină toți aici!
– Lasă-i să stea acolo, mă duce el cu chiu cu vai în baie. Hai, iubirea mea. Sau duș cu apă rece, sau direct în dormitor.
– În dolmitol! hotărăsc eu pe loc. Că am învăsat figuri noi.
Fac totuși duș, încep să mă trezesc și, dintr-odată, momentul nu mai e așa de vesel. Cum dau eu ochi cu ăștia?
– O vrut D. să bea mai mult ca mine, o pârăsc eu pe un ton plângăreț.
– Da. Din ce văd, nu i-a prea reușit.
Mă pieptăn, mă primenesc, îmi ciupesc obrajii. Exersez în oglindă un zâmbet fin, de mare doamnă și mă duc să-nfrunt delegația din minister.
– Mă blucul așșa tale c-ați plutut veni pe la noi! le spun eu pe un ton răspicat, elegant și foarte coerent.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
