„Înainte, mai tot timpul mă gândeam la soția mea. Acum, cu cât trec zilele, soția mi se întunecă în minte și mama se luminează, ca la fântânile cu doua găleți. Una se scoboară și alta se înalță. Acum nu se înalța decât mama. Întoarcerea.
Și clar o văd. Poate că în momentul acesta și ea se gândește tot la mama ei. (…) Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă.
Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, dacă ar striga cineva „Ajutor!”, eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul.
Dacă aş avea o sticlă goală aş scrie un bilet şi l-aş lansa pe mare. „Mama”, aş scrie „mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viață. de aceea trebuie să ne naștem mereu.” – Marin Sorescu, poet, dramaturg, romancier, maestru al fanteziei și al ironiei (29 februarie 1936 – 8 decembrie 1996)
O mai fi ceva?
“Uite, dacă-mi strâng sufletul, nu se prinde nimic în el. Oricum, am ajuns departe, foarte departe. O mai fi ceva? Arborii cresc, le dau mugurii, le pică frunzele și se întreabă: o mai fi ceva? Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva? Morții tac. Scrutează veșnicia și tac. Lasă iarba să-i facă optimiști până în toamnă. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, grămadă. Și tac, și tac, și tac.”
Am zărit lumina
Am zărit lumina pe pământ
Şi m-am nascut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
Citiți și Precauție, o scurtă și prea frumoasă poezie despre curajul bărbaților de a-și mărturisi dragostea. Un minut, inima ta va bate altfel. Citește și ascult-o. Va mai cânta o vreme…
Și încheiem, cu greu, cu poezia “Boala”. Sigur o știți… și cântată.
Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…
Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Câd m-am născut.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
