”Mă plimb prin casă cu menirea de a-ţi însărcina trupul cu visul meu comun de împlinire în doi. Mă tot frământă gândul, deloc şovăielnic și plumburiu, că această formulă – câte doi, câte doi – a dat naștere creației ce astăzi stă, adunată toată, la picioarele noastre dezgolite. Nu voi a-ți zbârci vreo seninătate pe chipul, ce anunță un festin de simțăminte golașe, cu aceste cuvinte alese, ci voi doar să-ți arăt ce emoție îmi trezește ființa zburdalnică ce se ascunde în tine.
De geometria ta se feresc mulți, că nu au habar cum ticăie. Te imaginez cum te joci, jubilând cu un zâmbet ce doar materia primă a creației îl poate conține. Te iubesc atât de mult, că văd creația ca o parte din tine și pentru acest lucru merită să înnebunesc. Ce rost are să trăim…dacă nu trăim? În fond, tu ești singura oază de fericire a unui orizont deșertic, creionat de oameni. Nu te-aș da pe nici o grădină ce promite o prea colorată fericire, când te am pe tine, în mica noastră lume, unde te pot alinta în voie când cuvintele dorm și trupurile mișună după realizarea întregului. Buzele tale parcă au carnea mea sau măcar îmi seamănă în intenția Universului de a ne uni după azvârlirea în haosul primordial ce ne-a fost creuzet al biografiilor amândurora.
Când mă apropii de tine, mirosul tău îmi plesnește imaginația și-mi devorează toate instinctele culcate de timpuriu. Orice sunet intră în mine prin urma palmelor tale, în carnea mea. Tremur că te-am așteptat atât de mult în singurătate, în singurătatea oamenilor care se aflau în mijlocul meu nestingheriți și nepreocupați, în mare parte, de trăirea unui amor de pereche. Ei se mulțumeau și cu mai puțin. Cică le era deajuns imaginația și rememorarea unor perioade glorioase de amor provizoriu. Eu cu tine glorific și fiecare secundă. Doar acest timp vreau să fie martorul ocular când mă pierd în gânduri și-mi doresc aievea să mai fiu tânăr, să te mai pot iubi încă o dată.
Citiţi şi Acceptă că eşti prea puţin pentru o poveste adevărată
Și totuși cuvintele sunt de prisos în intenția mea de a spune totul prin ele. Pe vremuri, hârtia scrisorilor îmi trezea un sentiment de încercată și aplecată plăcere, izvorâtă, desigur, din trufie și imaginea unui sine, veritabil complex. Acum, astăzi, cuvintele se joacă și alunecă singure pe foaia încărunțită de atâta emoție pătimaşă ce îți port. Pălesc și paginile în avans, se sinucid pentru gestul necugetat de a ne face concurență, simțind cât de mult te-am așteptat să fii lângă mine. Și iar doi, și alți doi, se vor iubi mai frumos ca noi și vor duce povestea noastră de pereche spre noi aripi ale prezentului ce aşteaptă mistuitor o altă biografie, o altă pereche ce izbutește să aducă în viața lor unicul mister al vieții ce merită încercat- iubirea.” – O simplă scrisoare de dragoste.
Oare când au încetat oamenii să scrie în acest fel?
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
