O seară lungă cât o viață. Un gând puternic cât o furtună. Singurele semne sunt niște linii firave, umede, pornite din ochi și care se opresc în barba deasă de pe obraz.
O întrebare obsesivă îi apasă mintea și nevoia de libertate e mai pregnantă decât oricând. Simte să nu dea explicații. Simte să fie crezut, să fie iubit fără suspiciuni, să fie privit cu căldură în loc de ură seacă, ochi blânzi în loc de ochi roșii orbiți de furia gândului nedrept.
Cândva erau acolo. Și ea și el. Era nevoie doar de o privire ca să vină înțelesul, doar de o respirație ca să vină zâmbetul, doar de un surâs ca să vină o viață. Acum, stau față în față varsâdu-și acuze, reproșuri, dorindu-și să fugă cât mai departe unul de altul, neștiind cum să scape de povara trecutului, de apăsarea gesturilor care au rănit și care nu se mai pot uita.
Câteodată, un cuvânt le aduce aminte de vremurile bune. E rar. Un strop de râs inundă living-ul, ochii își recăpăta strălucirea. E doar temporar. Din păcate au riduri la marginea ochilor, poate prea devreme pentru vârsta lor, riduri făcute de suferința traiului singur în doi. Și chibritul se stinse, soba pieri. La fel și zâmbetul. Fetița a mai aprins unul și iar s-a făcut lumină.
Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring – Ki-duk Kim
Bărbatul ei, singurul din lume care a iubit-o cu adevărat, era acum departe… tocmai în celălalt capăt al canapelei….stând cu gândurile la alt continent, la altă fericire, la altă strălucire. Nu-i trist? Că el nu stă așa pentru că e un animal care înșală, trișează, se ascunde… nu, el stă așa pentru că e singur pe o canapea în doi….e sătul de ceartă, de animozități gratuite, de răutăți împinse în suflet cu puterea omului care îți poate face rău privindu-te în ochi….
Ea știe că e rău…. și din orgoliu nu zice nimic. Șade îmbufnată, ursuză, cu nasul lui King Kong, fiind feminină. Și totuși… nu-i mai bine separat? Nu-i mai bine în viața ta așa cum e ea? Dacă e de râs e de râs, dacă e de plâns e de plâns, da’ măcar știu că totul ține de mine. Totul ține de sufletul meu.
Nu vreau pe nimeni care să-mi spună cât sunt de prost, de anormal, cum nu se face aia și aia și aialaltă. Nu vreau pe nimeni care să îmi judece sandalele sau cămașa. Dacă cineva n-are nimic bun de spus, mai bine să nu spună nimic.
Aș vrea pe cineva pentru care să fiu soarele și luna, viața și după viață, așa cum am văzut în filme când eram mic, aș vrea pe cineva care să nu poată respira fără mine și eu fără ea, aș vrea pe cineva care să existe doar pentru mine.
E greu să găsești asta. Mai ales la vârsta mea. E bine să te ții cu dinții de sentimentul ăsta când îl primești. Să nu te lași, oricât de greu ar fi. Să nu cedezi în fața otomanului.
Și atunci ce faci? Înghiți în sec și totuși îi răspunzi? Nici tu nu știi…. Mai bine mai trece și seara asta, tot singur în doi și poate mâine ai mai mult de muncă și uiți.
La mulți ani 50 de ani. Și-așa e prea târziu pentru orice…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
