Se grăbea să strângă jucăriile de pe covorul din sufragerie, cu un ochi spre aragazul pe care îl avea în vizor prin ușa întredeschisă a bucătăriei. Găina fierbea nervoasă la foc mic, cu bulbuci care aruncau din timp în timp stropi din zeama gălbui-translucidă, pătând aragazul pe care îl frecase cu năduf cu o seară înainte. Alături se caramelizau două vinete uriașe, ultimele din cele două kilograme cumpărate cu noaptea-n cap din piața de peste drum. Sfârâiau de mama focului, inundând bucătărioara în care abia aveai loc de manevre, cu un parfum amețitor de copilărie la țară, dar și cu un fum destul de dens care, în tandem cu aburul emanat de găina înfierbântată, făceau aerul aproape irespirabil. Urma ca la final – după ce se răceau puțin – să fie supuse torturii supreme, fiind ciopârțite de ghilotina satârului bine ascuțit cu care tranșa cu precizie de criminal în serie și orătăniile (și ele cumpărate de la piață, proaspăt trecute în neființă, de mâna vreunui țăran cu sânge rece) ce se transformau în fiecare zi în alte și alte feluri de mâncare.
Ce noroc, aragazul are patru ochiuri! Așa se face că o tocăniță țanțoșă le putea ține companie celor două feluri amintite mai sus, completând buchetul de miresme care îți purtau papilele gustative dincolo de timp și spațiu, dar făcând traiul în încăperea cu pricina aproape de neîndurat. Și totuși, după ce termină de strâns harababura lăsată în sufragerie cu o seară în urmă de Matei, băiatul cel mic, Adela se avântă, ca o martiră, în bucătărioară, lăsându-se de bunăvoie supusă asprelor tratamente de tortură prin transpirație forțată până la deshidratare și, dacă asta nu i-ar pune capac, prin asfixiere cu aburi de găină, vinete și tocăniță.
Ștergându-și cu un colț al șorțului înflorat nădușeala de pe față, Adela rezista cu stoicism căldurii și aburului, de parcă ar fi posedat puteri supranaturale. Păi, nu era ea Wonder Woman? Atât reușise să facă pentru ea în ultima jumătate de an, să meargă la cinema, la mall-ul din cartier (n-avea timp să umble brambura prin oraș, cine știe pe unde, când era unica responsabilă cu bunăstarea celor doi copii și a soțului ei). Evadase într-o seară, cu Maricica și Jeni, cele două prietene pe care le mai avea – colege de facultate – când George, soțul ei, era în delegație, iar copiii erau în vacanță la bunici. O seară de răsfăț, numai și numai pentru ea. Așa că s-a gătit și a stabilit randez-vous cu cele două fete. Nu departe de casă, fusese condiția ei. Dacă se întâmplă ceva? Să poată interveni rapid. Cu oarecare vinovăție, intrase la film. Ironia sorții, era premiera Wonder Woman. A privit filmul înțepenită în scaun, fără să respire. Și a plecat din sala de cinema cu gândul tot la personajul feminin cu supraputeri. Își găsise idolul.
Așadar, ca o SuperFemeie, îndeasă în cuptor un pui întreg, decorat pe margini cu tot felul de legume și dezmierdat înainte cu un baiț pregătit după o rețetă numai de Adela știută. Dacă vinetele nu ar fi fost gata și ochiul pe care se perpeliseră până atunci nu ar fi fost stins, probabil că bucătărioara ar fi început să se topească lent sub canicula creată de focul mistuitor al mașinii de gătit. Afară, nicio adiere. Doar soare orbitor care perpelea totul în jur fără niciun regret.
Lăsând ușa bucătărioarei întredeschisă, Adela porni sprințară prin casă, dereticând în continuare tacticos, adunând scame, jucării aruncate și uitate de Matei prin vreun colț, șosete murdare etc. Când trecea prin holul de la intare, zăbovea câteva secunde în fața oglinzii să-și îndrepte șorțul înflorat – cusut chiar de ea – și să-și șteargă broboanele de sudoare adunate pe frunte și deasupra buzei de sus. Dacă s-ar fi schimbat într-o rochie care să-i pună în valoare formele încă de invidiat după două sarcini, dacă și-ar fi purtat părul lung și negru liber, pe umeri și nu într-un coc aproape odios de bătrânicios, dar mai ales dacă ar fi mirosit a Chanel și nu a briză de tocăniță și vinete coapte, probabil că George ar fi fost mai generos cu îmbrățișările și sărutările. Numai că viața ei trebuia musai să se petreacă între pereții apartamentului lor din Berceni, iar toată, dar absolut toată energia de care dispunea trebuia canalizată către activitățile casnice. Fără însă ca George să îi fi cerut vreodată asta. Dimpotrivă, în primii doi ani de căsnicie el insistase să angajeze o femeie care să îi ajute cu treburile casnice. Nu o luase de nevastă ca să o țină închisă în bucătărie sau să petreacă tot timpul dereticând prin casă. După ce se născuse primul lor copil, George se arătase deschis la ideea de a angaja o bonă care măcar să o ajute pe Adela. Dar ea refuzase de fiecare dată cu înverșunare orice ajutor. Se și supăra, uneori din cale afară, când George îndrăznea să îi propună să abandoneze toate treburile casnice și să petreacă o seară romantică în oraș. Și să lase copiii singuri? Sau cu vreo străină? Pentru ce să cineze în oraș? Nu face ea cea mai bună mâncare? Câtă risipă! Nici nu se punea problema.
sursă foto: rockyriver59.com
Gătea și deretica, deretica și gătea cu sârg și, când nu făcea vreuna din treburile astea, călca. Munți de rufe. Lenjerii, prosoape de bucătărie, cămășile lui George, hăinuțele copiilor. Nu avea nimeni pe lumea asta un soț mai scrobit și mai elegant ca al ei și nici copii mai aranjați și mai curați ca ai ei. De casă, nici nu mai încăpea vorba. Era indiscutabil că nu puteai găsi în tot Bucureștiul o casă mai aranjată, mai ordonată și mai curată ca a lor. Păcat că nu primeau niciodată musafiri care să o poată admira. Cine avea timp de așa ceva? Când să mai primești și vizite, când sunt atâtea de făcut în casă?
Reflexia Adelei în oglinda din holul de la intrare pălea câte puțin în fiecare zi. Casa era la fel de curată, frigiderul îndestulat cu cel puțin patru feluri de mâncare preparate cu dragoste infinită, teancuri de rufe impecabil călcate își așteptau cuminți rândul să fie purtate. Adela se oprea, egal în fiecare zi, în fața oglinzii să-și potrivească șorțul de bucătărie, și el scrobit și curat, altul în fiecare zi. Imaginea SuperFemeii din oglindă era tot mai ștearsă. Ai fi zis că e o umbră, aproape imperceptibilă. O siluetă translucidă care deretică și pregătește cea mai delicioasă cină din lume. Într-o zi, Adela nu s-a mai găsit în oglinda din holul de la intrare. Pășea aievea prin casa perfect aranjată, fără ca George sau copiii să o observe. Erau veseli, se pregăteau să iasă împreună la cină în oraș.
Pe Ava o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
