Iunie intrase cu de-a sila pe toate străzile, dar singurele cireşe, pe care mai îndrăzneam să le fur, erau cele de pe tarabele din piaţă. Prin curţi nu mai îndrăzneam a-mi arăta faţa, la cei 16 ani ai mei eram uşor de depistat. Până pe la vreo opt ani, proprietarii de pomi fructiferi nici nu se ridicau de la masă, deschideau doar fereastra şi ne strigau că miliţianul e pe drum. La 16 ani, mă descurcam mai greu cu săritul gardurilor, tot timpul îmi agăţam de ornamentele de fier forjat ba un ciucuraş, ba o fundiţă, ba cordonul de la bluziţă, iar peste toate astea, proprietarul de copac mă urmărea până la uşa casei, cerând daune, eventual să-i iau unul din feciori de bărbat. În piaţă, dădeam năvală la ieşirea de la şcoală, liceul era atât de aproape, încât aveam timp şi în pauze de câte un raid, pentru o gustărică. Căci asta şi eram, nişte degustători de lux, încercând toate bunătăţile pământului, dar strâmbând din nas, a acreală, când nu aveam bani nici de-un măr pădureţ! Uneori, ţăranii puneau mâna pe şomoioagele de pătrunjel sau mărar, ţinute în găleţi cu apă până le venea rândul să se grupeze în legături şi ne stropeau din cap până în picioare, ca de-o bisericoasă binecuvântare. Un „Piei, drace!” le ieşea, veninos, de pe limbă, electrizând amiezile şi aşa prea calde.
Eram foarte aproape de vacanţă, iar minţile exagerau în toate prostiile. Şi ne treceau multe prin cap, căci iulie şi august ne făceau deja cu ochiul, de după dealuri.
Într-o miercuri, un pic spre seară, echipa de fotbal a Sucevei juca un meci amical, pregătindu-se pentru etapa de duminică, care aducea în oraş numărul 1 din clasament. De câţiva ani vizam divorţul de Divizia B şi o căsătorie nou-nouţă cu Divizia A. Avea să se întâmple, dar până la acel an, mai aveam de ronţăit ceva răbdări prăjite.
Pe mama mea de-a doua, că şi tata făcuse un slalom printre divizii, o enervau la culme ieşirile mele cu „băieţii”. Mai ales cele cu cei de-o seamă cu tata. Soră-mea aştepta de mai bine de şapte luni în burtă, casa aştepta să fie măturată, o listă stufoasă de cumpărături aştepta atârnată de uşa frigiderului. Numai domnişoara, adică eu, părea să nu aibă nicio grijă pe lume. Am promis să fac cumpărăturile înainte de plecare, numai s-o văd liniştită, cu rebusul în mână şi farfuria cu prăjituri în faţă. Auzind de fotbal, soră-mea a început să dea din picioare, deşi la ieşire aveau să-i placă mai mult pantofii cu toc. Îmi anula toate planurile de furişare. Mai întâi, s-a enervat că umblam îmbrăcată doar în pantaloni, că şi aceia ar fi trebuit puşi la spălat. Tata îmi făcea semne să îmbrac o rochie şi să plecăm odată, până nu o apucau durerile facerii. Abia aştepta fericitul moment, dar nu suprapus pe un meci de fotbal, i-ar fi încurcat socotelile. Maică-mea, de-a doua, m-a drapat într-o rochie albă, vaporoasă, cu decolteu „bărcuţă” şi un volan bogat pe piept. Sandalele cu toc mă făceau să merg crăcănată, ca tovarăşa de la partid, fiind înaltă, rău de tot, nu eram învăţată cu ele. Şi nici şcoala nu era de acord. Ca să scăpăm odată, tata a făcut rapid cumpărăturile, cât am căznit noi două dulapul, după care ne-am luat tălpăşiţa, deşi o auzeam de pe casa scării ţipând că apa minerală era prea rece.
Meciul avea loc pe un stadion secundar, al CFR-ului, în mahalaua unde încă mă aştepta bunică-mea, o doamnă dulce şi mărinimoasă, dar care, în zilele de meci, se dădea de trei ori peste cap şi se transforma într-o scorpie cu şapte capete şi un debit verbal, pe secundă, demn de invidiat. Şi eu, şi tata speram să nu ne pârască vreo cunoştinţă comună.
sursa foto: favim.com
Pe la mijlocului drumului, tata a tras maşina lângă staţia de autobuz, strigând unui cetăţean să se grăbească şi să sară în maşină, nu mai era mult până la fluierul de start. Era un fost coleg de armată al tatei, Mircea Nuştiucum, pe care nu-l mai văzuse de vreo zece ani. Nu era loc, nici timp pentru îmbrăţişări şi pupături, aşa că Mircea Nuştiucum i-a împins uşor pumnul în umăr, salutul universal al bărbaţilor de acţiune.
– Ce faci, măi Sorine? Nu te-am mai văzut de un car de ani!
– Nici eu pe tine, Mirceo, auzisem că te-ai însurat pe la Iaşi.
– Însurat, divorţat… M-am întors acasă, inginer la căile ferate.
– Şi eu tot divorţat, recăsătorit, aştept un copil.
– Să-ţi trăiască doamna şi să fie într-un ceas bun!
Susnumitul Mircea şi-a coborât atunci privirea pe mine, căutând proeminenţe, până l-a prins tata, cu coada ochiului, în oglinda retrovizoare.
– Asta-i fiică-mea, nebunule! Nevastă-mea e acasă, mai are puţin şi naşte. Bine, nu chiar acum, dar oricum, nu e amatoare de fotbal. Bănuiesc că tot la meci mergi şi tu, sau vrei să te las la ai tăi la poartă?
– La meci, unde altundeva! Fata e măritată?
Am întors cel mai frumos zâmbet la purtător. Mircea era un tip interesant. Mă plăcuse şi când eram maică-mea, de-a doua, iar acum admira şi poza din buletin!
– E într-a unşpea, la liceu, nu se mărită până nu termină facultatea!
Am deschis gura să neg o parte din trăncăneala tatei, dar mi-a aruncat o privire care, neluată în seamă, ar fi declanşat îngheţul şi anularea meciului. Ce vină aveau fotbaliştii?
Mircea nu s-a lăsat intimidat cu una cu două, am început să vorbim despre profesori, despre matematică, despre fizică, chestii care îl călcau pe tata pe nervi. La un moment dat, ne-a ameninţat că dacă ne mai dădeam mult ochii peste cap, ne băga, cu maşină cu tot, în gard.
Când am ajuns la stadion, a răsuflat uşurat. Şi-a salutat prietenii, dar ne-a aşezat în cea mai pustie zonă a tribunei, pe unde mişunau doar câţiva ţânci fugiţi de-acasă, gata să sară gardul, dacă erau depistaţi de vreun vecin. Dacă la început bombănise în barbă, acum înjura de-a dreptul rochia mea albă, care atrăgea, ca un drapel al păcii, toate privirile. Prietenii tatei fluturau din mâini, oferindu-ne locuri cu vedere mai bună la glezne. Stadionul, mai rar folosit, era năpădit de buruieni, iar lemnul băncilor se ascunsese, ruşinat, sub un strat gros de praf. Rochia mea albă era de serviciu. La curăţenie.
La pauză, prietenii tatei au adus pungile cu seminţe mai aproape, de băutură se bucurau doar cei fără grija volanului. Şi tata se mai îmbunase după primele două goluri marcate de-ai noştri, puteam să mă mărit şi cu Ginghis Han, dacă aşa aveam chef, supărarea bărbaţilor nu se omoară cu munca.
Peste vreo două săptămâni, presimţind că nici soră-mea nu avea să-şi mai ţină mult gura, urmau să cadă peste noi, în avalanşă, urlete şi gângureli, mi-a venit o idee, ca să mai scap de treburile gospodăreşti care îmi tot cădeau pe umeri. Tocmai ne aşezasem cu toţii la masă, după o ceartă pe tema frecvenţei ştergerii prafului, când i-am anunţat, nici mai mult, nici mai puţin, că eram însărcinată.
– E Mircea, nu-i aşa? Îl omor!!! Fir-ar el al dracului să fie …
Tata urla ca ieşit din minţi, împungând aerul cu un cuţit bont, cu care se chinuise să franjureze un şniţel. Mama, de-a doua, se înecase cu nişte firimituri, iar frate-meu, de-al doilea, o bătea scurt pe spate, ducându-i un pahar cu apă la buze. Precis avea s-o trezească pe soră-mea!
– Cum o să fie domnul acela, nici nu l-am mai văzut de atunci?!
– Atunci, cine e?
– Alt Mircea, un Mirciulică, coleg de şcoală …
– Te omor, te strâng de gât cu mâinile mele! Doar ţi-a explicat bunică-ta cum stau lucrurile! Nu am fost destul de clar?
Mi-a trebuit o oră ca să-l conving că fusese o glumă, era deja cu mâna pe receptorul telefonului, să ceară ajutorul unui amic ginecolog. Două săptămâni m-au pândit prin casă, până maică-mea, de-a doua, m-a prins cu ciclul la zi.
A doua zi, de uşurare, a născut.
Mă întorceam cu tata de la spital, după ce făcusem, în sfârşit, cunoştinţă cu soră-mea, când, bine dispus, a făcut cinste cu o îngheţată.
– Fănel!
– Poftim?
– Dacă faci copil de fată mare, îl trec în acte Fănel!
Fănel era numele de cod cu care mă alinta tata, când mă purtam ca o proastă, ca să nu pară, în ochii lumii, că vorbeşte urât cu copiii. Care Fănel? Grăjdarul lui Ştefan cel Mare!
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum să îți alegi pantofii potriviți în perioada sarcinii? 3 recomandări
Te poate deprima sarcina? Recomandări
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
