Intitulată “Foștilor mei studenți, cu respect, responsabilitate și dragoste: învingătorii privesc înainte, nu înapoi!” și semnată de Elisabeta Stănciulescu, scrisoarea e plină de adevăruri grele și care îi dor doar pe cei care mai sunt în stare să se îngrijoreze pentru mai mult decât ziua de mâine, care mai au luciditatea să vadă că nimic bun nu ne așteaptă dacă nu dau cât mai curând, azi chiar, din energia lor cauzei învățământului românesc.
“Este adevărat, eu am fost un profesor mai exigent și mai ferm decât majoritatea profesorilor pe care i-ați avut.
Este adevărat, la note nimeni nu s-a putut ”înțelege” cu mine. Nici în anul I, nici în anul III sau IV, nici la masterat, nici la doctorat. Nici în prima sesiune, nici în… cred că nici voi nu mai știați a câta sesiune. Nici când unul singur din grupă promova – sau niciunul.
Am respins, respectuoasă dar fermă, și pe ”Vă rog foarte mult…” și pe ”V-am adus…”, de fiecare dată când voi înșivă ori susținători ai voștri erați ”disperați” să obțineți o bursă sau un loc în cămin, ori vreun post ”reținut special” pentru voi – pe care, bineînțeles, ar fi urmat să le obțineți, probabil fără remușcări, în detrimentul unui coleg, care obținuse notele necesare fără rugăminți și intervenții.
Pentru mine, egalitatea șanselor (atât cât e ea posibilă), corectitudinea, integritatea, dezvoltarea autonomiei și responsabilității voastre au contat mai mult decât așa-zisa ”înțelegere” (care nu vede consecințele pe termen lung) și decât toate rugămințile ilegitime, lacrimile sau amenințările.”
…
“Spun de multă vreme că, în pofida intențiilor bune, școala a devenit un pericol social. Nu e o simplă afirmație spectaculoasă, e o idee care găsește suport în cercetări științifice foarte serioase.
Laudele, notele și diplomele primite ”de încurajare”, fără acoperire în performanțe (nu doar capacități) reale, sunt un pericol, și pentru individ și pentru societate. Roy Baumeister sau Martin Seligman, pentru a cita doar două nume cu mare autoritate științifică, au atenționat că o imagine / stimă de sine foarte bună devine extrem de periculoasă dacă nu a fost construită pe performanțe reale, probate în experiențele sociale ale celui în cauză; la fel o imagine / stimă de sine instabilă.
Depresia, sinuciderile și violenta, tot mai frecvente în rândurile tinerilor, pot fi puse și pe seama faptului ca educatorii și părintii le-au încurajat o imagine/stimă de sine care nu reflectă performanțele lor reale. Acești oameni au așteptări foarte mari de recunoaștere socială, iar atunci când nu primesc ce cred ei că li s-ar cuveni, clachează ușor sau devin agresivi, manifestându-se violent împotriva oricui le ”atacă” ego-ul, imaginea de sine.”
…
“Știu că mulți au fost supărați pe mine. Unii foarte supărați.
Între timp, mulți s-au maturizat și au înțeles. Unii îmi scriu ca să-mi mulțumească pentru ce, cât și cum au învățat în interacțiunea cu mine. Alții se mai răzbună în câte un comentariu amar, acru sau acid. Doi – atâția știu eu – au făcut adevărate obsesii în a mă urmări pe internet și a mă discredita, uneori la modul foarte agresiv.
Nimic extraordinar în aceste atitudini uneori extreme. Atunci când despre un dascăl se afirmă că e sau a fost ”apreciat și iubit de toți elevii/studenții”, cel în cauză fie face obiectul unui interes politic, economic, jurnalistic sau romantic (uneori romantic-erotic) special, fie e ziua lui, fie e deja mort.”
Trist, dar nu fără speranță totuși, nu credeți?
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
