„Ai grijă ce-ți dorești, pentru că s-ar putea să se întâmple!”, îi spunea, adeseori, bunica sa. Era înțeleaptă sau doar trecută prin viață?
Parcă se vede și acum: o mogâldeață plăpândă, zdrențăroasă, lipită cu nasul de vitrina prăvăliei cu jucării, jinduind să aibă și ea, precum celelalte fetițe de vârsta ei, păpușa Bella. Ea o numea păpușa fericită, pentru că zâmbea mereu și, mai ales, pentru că era blondă. Ea, o copilă de șapte ani, care nu avea decât o păpușă ponosită, fără un ochi, cu care se jucase odinioară și sora ei mai mare, ea, care nu știa ce înseamnă să te ridici sătulă de la masă, ea, care auzea atât de des în jurul ei „om vedea mâine cum ne descurcăm”, considera că toate femeile cu părul auriu sunt fericite.
În clasa întâi avusese o învățătoare tânără, cu cosițe blonde împletite, care îi vorbea întotdeauna atât de blând și o mângâia când era tristă. Și ea era tristă aproape întotdeauna. Nu își cunoscuse tatăl, însă cei din jur îi spuneau că e mai bine așa, pentru că altfel ar fi avut și ea cicatrici, precum sora mai mare și mama ei. Nu o văzuse pe mama ei niciodată zâmbind, nici măcar atunci când se întorsese acasă cu o diplomă pe care scria premiul I, cu două cărți și o coroniță din flori de câmp. Dar mama ei era șatenă cu tenul arămiu, nu era blondă. Mama ei nu o privea niciodată în ochi, era întotdeauna prea grăbită dimineața sau sleită de puteri seara. Mama ei nu avea timp de mângâieri, de alinturi, de săruturi pe frunte, de încurajări. Adeseori, o vedea pe mama ei cu lacrimi în ochi și se simțea atât de neputincioasă. Într-unul dintre aceste momente și-a jurat să nu repete soarta mamei ei, să fie fericită când va fi mare.
Din prim bursă, a cumpărat cadouri pentru cei dragi și o vopsea de păr. Era momentul să fie blondă, era momentul să lase în urmă sărăcia și nefericirea.
Pe el îl cunoștea din liceu, era un băiat arogant, cu trei ani mai mare decât ea, întotdeauna impecabil, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, întotdeauna cobora dimineața din mașina tatălui său, întotdeauna o ignora. De fapt, nici nu știa că există și ea era conștientă. Intraseră amândoi la Facultatea de Medicină, ea, prima, el, ultimul, după mai multe încercări nereușite. Se zvonea că de dată aceasta fusese „ajutat”. Pe el îl aștepta o carieră strălucită, pe ea o aștepta o repartiție la țară, într-un sat uitat de lume. Era timpul să facă ceva.
A doua zi a remarcat-o și i-a propus să o conducă acasă. În sfârșit! După un moment de fâstâceală, a acceptat, însă i-a spus să o lase la colțul străzii, pentru că îi este teamă să nu o vadă tatăl ei și să o certe. O minciuna nevinovată, necesară, zicea ea. Cu siguranță nu ar mai avut șansa unei alte întâlniri, dacă ar fi văzut unde locuiește. Nu mersese niciodată cu o mașină atât de luxoasă, își aducea aminte fiecare senzație, fiecare detaliu, fiecare vers al melodiei Yellow submarine, mirosul de tabac și bogăție. Știa atât de bine cum miroase sărăcia, în mașina lui mirosea a bogăție.
Părinții lui nu au fost niciodată de acord cu relația lor. „O sărăntoacă în familia lor?! I-a luat mințile bietului băiat!”. Băiatul avea acum aproape 30 de ani, ar fi putut să pună piciorul în prag, însă nu ieșea din vorba părinților, pentru că încă depindea financiar de ei. O vreme s-au întâlnit pe ascuns și s-au iubit cu patimă, până când a aflat că ea îi poată copilul în pântece.
Acum ea e bătrână, e singură și uitată de lume. Nimeni nu-i aduce o cană de apă, nimeni nu o întreabă dacă o doare ceva. Acum el se află într-o lume mai bună… sau mai rea. Fiecare a avut destinul lui, cu urcușuri și coborâșuri, însă, uneori, se întreabă cum ar fi arătat pruncul ei? De ce n-a avut curajul să fie o mamă singură?
Nu mai plânge demult, pentru că acum știe: a cules ce a semănat…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
