Domnule Preşedinte,
Vă scrie o româncă plecată din ţară cu ani în urmă. Mulţi, puţini, nu ştiu să vă spun câţi sunt, nu contează! N-am plecat de sărăcie, cum n-am plecat pentru un trai mai bun. M-a tras aţa, destinul. Soarta. Rândurile de mai jos (pe care m-aş bucura să le citiţi), nu vor suna a „vaiet”, cum probabil v-aşteptaţi. Nu vă cer nimic pentru mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine. Mi-am făcut o familie şi am doi copii minunaţi. Nu mă plâng. Şi chiar dacă aş face-o, în afară de-ai mei părinţi, nu cred că m-ar auzi nimeni.
În ciuda anilor care au trecut, n-am cerut cetăţenia italiană, deşi îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de lege. N-am cerut-o pentru că n-am simţit, Domnule Preşedinte. N-am vrut să devin mai mult decât sunt. Sunt singura „străină” din familie. Copiii mei au mama româncă şi probabil aşa voi rămâne, până vor pune pământ pe mine. Pământ străin, dar este alegerea mea. Nu sunt forţată de nimic, cu atât mai mult, de vreo împrejurare nefastă. Însă, vedeţi, Domnule Preşedinte, eu sunt un caz fericit. Ca mine nu sunt mulţi. Majoritatea compatrioţilor mei care trăiesc „afară” nu duc viaţa pe care, probabil, au visat-o. Nu duc traiul pe care şi l-au dorit, aşa cum nu au parte de oamenii dragi, cum ar trebui să fie normal, într-o societate dorită a fi… europeană.
De ambele părţi, oriunde ne-am așeza, suferinţa este egală. Depărtarea doare. Şi ştiţi când e cel mai greu, domnule Preşedinte? Când vin sărbătorile. Când datinile româneşti ar trebui să ne reunească pe toţi… în seara de Crăciun. Dar toţi… nu sunt. Nu mai sunt demult. În majoritatea familiilor româneşti, un membru lipseşte; mama sau tata, un frate sau o soră, bunica sau bunicul, un copil… sau toţi.
Noi, Diaspora, suntem departe. Dar cu sufletul, mereu, acolo. Mulţumind tehnologiei avansate, ţinem legătura cu cei dragi. Păstrăm contactul cu ţara. Vedem ce se întâmplă. Probabil suntem interesaţi mai mult ca niciodată de tot ce mişcă-n ea. Am văzut pe mâinile cui a fost, pe mâinile cui este, însă nu vrem să ajungem să vedem (doar) ce mai rămâne din ea. Dacă legea este egală pentru toţi, faceți să se întâmple lucrul ăsta!
După cum vedeţi, folosesc pluralul. Mă includ. Nu pot fi egoistă, nu pot rămâne indiferentă la nefericirea şi durerea românilor, indiferent dacă vorbim de cei care au ales să rămână acasă sau cei care sunt departe de ea. Nu pot închide ochii, să mă fac că nu văd cât sunt de îngenuncheaţi şi umiliţi. Nu pot să stau departe şi să nu fiu solidară cu cei ca mine. Cu cei pe al căror paşaport sau buletin e scris “român”.
Nu vreau să vorbesc acum de haosul în care trăieşte România de prea mulți ani. Vinovaţi sunt mulţi şi „liberi”. Vreau doar să fiu încrezătoare în viitor, să nu-mi pierd speranţa. Iar pentru asta, vă rog, nu lăsaţi prezentul să distrugă viitorul, Domnule Preşedinte! Nu-i lăsaţi să mai „gonească” oamenii din ţară. Nu-i lăsaţi să „mănânce” doar ei şi familiile lor. Nu-i lăsaţi să le dea doar durere, lacrimi şi suferinţă oamenilor care nu sunt ca ei. Investiţi ce-aveţi mai bun în societate. În copii şi tineri. Daţi o șansă la decență oamenilor plăpânzi şi debili. Au dreptul la viaţă. Îndreptaţi-vă privirea către bolnavi. Nu merită soarta pe care o au. Poate au muncit o viaţă. Poate fac parte dintre cei care au construit ţara. Nu coabitați cu indiferenţa, incompetenţa şi dezinteresul celor care ne conduc. În ale căror mâini stă viaţa românilor, iar ei par că sutn acolo doar pentru ei. Faceţi-vă timp şi salvaţi o ţară! Se numeşte ROMÂNIA – țara sufeltului nostru. Iar dacă vă mai rămâne timp, îndreptaţi-vă privirea şi către cei care trimit bani acasă, dar parte de casă nu au.
Vă urez un An Nou plin de împliniri, alături de români şi printre români. Fiți al nostru, al tuturor!
Cu stimă şi respect,
O româncă de departe
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
