Nu, dragă, nu ai dreptate. Continui să te minți, pentru că îți e teamă că o să îmbătrânești singură, că nu o să te așezi la casa ta, ca orice femeie cu scaun la cap și masă de 12 persoane în sufragerie. Asta cred eu.
Nu există cale de mijloc. În iubire nu există ”poate”. Iubirea începe cu îndrăgosteală. Din aia, de îți ia scaunul de la cap, îți strânge stomacul și ți-l face mic, apoi îl împinge cu toată forța, de îți ajunge în gât, se oprește acolo și ți se taie respirația. Îți sclipesc ochii și te străbate fiorul din creștetul capului până în degetul mic al piciorului stâng. Și de acolo reface ciclul, prin sângele care începe să clocotească.
Nu te teme. E de bine. Să simți, e cel mai bine. Înseamnă că ești vie. Iar iubirea e înviere. Ți se trezesc simțurile. Da. Suntem și animale. E vreo problemă în asta? Instinctul e, de fapt, natura noastră. Iar tu mai ai și norocul să fii femeie. Al șaselea simț, remember? Profită de el. Lasă gândurile, elucubrațiile raționale și frica. Pe cai! Că timpu-i puțin și avem atâta de iubit. Dă-i bătaie și lasă-te dusă de val. Nu îți fie frică de nimic. Până la urmă nu ai de unde să știi cum va fi. Tu, acum, nu faci decât să pleci din moment și să te transpui în nesiguranță. Vezi? Vezi că am dreptate? Asta simți. Nesiguranță. Ia încească să simți și o să vezi că nu mai ai timp de nimic altceva: nici de gândit, nici de temeri, nici de trecere. Timpul trece oricum. Dă-i valoare. Lasă-l să treacă prin tine, nu pe lângă tine. E o armă cu două tăișuri. Tu alegi cum îl folosești. Te bucuri de el și de fiecare moment pe care ți-l pune în palme sau închizi pumnii și îl respingi cu croșeuri și uppercut-uri precise. Eu te-aș sfătui să îți dăruiești timpul și nu să te iei la trântă cu el, pentru că vei ieși învinsă.
Așa, iartă-mă că am divagat. Vorbeam de îndrăgosteală. Știi cum cred eu că trebuie să fie? L-ai văzut, l-ai privit în ochi și ai știut. Știi că e ceea ce trebuie. Tremuri pe dinăuntru și iei foc. De unde crezi că a apărut vorba ”ți-au luat foc călcâiele”? De acolo. Că îți vine să zbori și arzi. Simți, așa, o forță, de ai vrea să te ridici de pe pământ și să bați din aripi. Cu toată viteza, înainte. Și inima începe să bată. Și bate. Și bate de nu o poți opri nici dacă te gândești la foamete, războaie și carnagii. De fapt nici nu mai poți gândi. Ce războaie mondiale, domne? Că război e în tine. Îți explodează creierii și se luptă niște dorințe pe acolo, de nici nu știi de pe unde să te aduni. Să nici nu vrei asta.
Lasă-te frământată și rasfrântă de emoția asta, de care îți era dor, deși nu știai. Nu refuza iubirea de teama suferinței. Pentru că târziu, în toamnă, tot ce îți va rămâne înscris în suflet va fi soarele care îți mușca avid din piele și marea care te cuprindea, înfometată, și nopțile de amor, în care te lăsai mângâiată de parfumul teilor, ce îți sărutau pielea cu mirosul florilor proaspăt născute. Vei fi uitat zilele și nopțile de caniculă, când nu puteai dormi din cauza căldurii. Ba mai mult, parcă ți se va face dor de ele și vei dori să dai drumul la ventilator, să privești perdeaua care se mișcă languros, și tu, toropită și fără forță, transpirată și întinsă în pat, cu cearșaful aruncat pe undeva, prin colțul stâng al patului, îl împingi cu vârful piciorului. Un pic de lene, un pic pentru că vara ți s-a topit în sânge, de acolo ți s-a împrăștiat pe tot corpul și face doar ce vrea ea, cu tine. Iar ea vrea să te țină prizonieră în toropeală.
Și îți mai spun ceva. Ești mai frumoasă, așa, îndrăgostită. Strălucești și ți se vede pe piele, care devine mai catifelată. Ca o ciocolată cu lapte, ce stă să se topească. Iar pasul îți devine mai ferm. Ca și când ești mereu pe picior de zbor. Și zâmbești așa, misterios. Dar să știi că toată lumea știe. Lumina aia, pe care încerci să nu o lași să iasă, de teama de a nu pierde vreun strop din ea, și-a făcut loc până în colțul ochiului și s-a așezat acolo. Nu-i prea cuminte. Se tot mută, ba pe buze, ba pe frunte. Saltă de pe un umăr pe altul și de acolo pe linia gâtului. Te mângâie, îți place și zîmbești. Nu e greu să îmi dau seama. 🙂
Hai, lasă teama, că nu e bună. Provoacă riduri și gânduri multe. Îndrăgostește-te! Iar dacă va fi rău, îți promit că voi fi acolo. Lângă umărul tău stâng. Nu o să te las. O să te țin în brațe, până vei adormi obosită de atâta plâns. Nu o să îți dau drumul, cel puțin nu până nu te vei îndrăgosti din nou. Sau poate o voi face eu, cine știe? Că și eu mă vreau frumoasă. Ce crezi tu? Sau poate, cine știe? Voi râde anotimpuri întregi cu tine, văzându-te la fel de îndrăgostită, ca în prima vară de foc a iubirii voastre.
Așa că lasă-l în plata Domnului pe tipul ăla care ți se pare că e băiat bun și despre care îți spui că poate ar merge, dacă ai încerca. Nu mai face compromisuri. E prea mare prețul. Știi și tu că nu merită. Doar ai mai fost acolo. Știi foarte bine care e cealaltă față a monedei: să fii singură, uneori melancolică, alteori bucuroasă, dar niciodată apăsată de greutatea compromisului. Nu te vei întreba ”ce ar fi fost dacă”.
Hai! Lasă-te să arzi. De ce crezi că a venit vara? Să întețească flacăra. Așa că, ce zici? O punem de-o îndrăgosteală?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
