Fericirea are o singură față, nefericirea are un milion. Toți oamenii sunt fericiți în același fel, în timp ce oamenii nefericiți sunt nefericiți fiecare în felul lui. Aspirația umană spre fericire a devenit un deziderat: pentru unii fericirea înseamnă bunuri materiale, pentru alții sănătate și pace, pentru unii înseamnă cariera și poziția socială, pentru alții un colț de cer albastru, pentru unii palbabil, pentru alții senzorial.
În 1986, când evenimentul de la Cernobîl transfigura fața satului, eu eram pe undeva între realitate și imaginație. Era pentru mine perioada Dostoievski, iar evenimentele din lumea reală mă lăsau indiferentă. Primele schimbări le-am văzut la școală, unde au început să ne distribuie pastile de iodură de potasiu, împotriva efectelor Cernobîl (de parcă un asemenea dezastru putea fi oprit cu pastile!).
Lumea satului s-a transformat în acei ani. În prima vară, toți puii de cloșcă au murit, unii se născuseră fără puf, cu corpul și capul gol, alții fără picioare, sau fără aripi. Un spectacol grotesc al unui savant nebun, început în gospodăria țărănească. A fost o vară secetoasă, iar legumele și plantele s-au ofilit pe pământul uscat. Vaca a fătat doi viței, unul alb, altul negru, unul cu trei picioare, altul cu cinci…. Tot mai mulți oameni se plângeau de dureri de oase, iar amărăciunea era cenușie ca fețele lor, ca norul de la Cernobîl, care a plouat peste sat nenumărate anomalii. În acel an, tanti Ioana a murit brusc, fără a fi bolnavă. Era tânără și în putere, dar a căzut din picioare în timp ce mergea la fântână, ca un sac de cartofi aruncați cu lopata: mâinile s-au sucit, fața a căpătat o expresie de spaimă, iar corpul s-a contorsionat, de parcă s-ar fi luptat cu un duh invizibil. Stogurile au ars, copacii și-au schimonosit crengile, iarba era maro, soarele ca un gălbenuș uriaș, abia răzbătea prin cerul gri precum fundul unei găleți de tablă.
Apoi, câteva luni mai târziu s-a născut un copil ale cărui mâini creșteau direct din umeri, iar picioarele îi erau subțiri ca frânghia de întins rufe. I-au dat numele Gabriel (mesagerul lui Dumnezeu). Nimeni nu credea că acest copil ciudat va trăi, mama- cu atât mai puțin, de aceea îl ținea în casă, să nu vadă satul ce copil neobișnuit a adus pe lume, ea care era perfectă: frumoasă, gospodină, inteligentă. Simțea că Dumnezeu o pedepsește pentru ceva, însa acel ceva îi scăpa. Începuse un post al tăcerii și al înstrăinării. Nu vorbea cu nimeni, iar copilului nu îi adresa niciun cuvânt. Ce rost are să te atașezi de un copil care va muri?!
Copilul, privat de sunetele lumii umane a început să grohăie, să amușine cu gura, cum văzuse că fac porcii cu botul, într-o zi, când fratele său îl scosese din casă, fără știrea mamei. Apoi, începuse să țipe, exact cum țipă porcii când le este foame. Țipa de foame, de sete, de tristețe, de singurătate, de disperare… Așa au trecut primii doi ani din viața lui Gabriel. Lăsat să moară, el a învățat să trăiască. Singur, într-o cameră întunecată, lipită cu lut pe jos și pe pereți, fără ferestre, în care lumina zilei nu pătrundea niciodată. Numai fratele său îl scotea afară, când adulții nu erau prin preajmă. Așa a învățat să meargă, apoi să spună cuvinte, să își folosească mâinile și să zâmbească. Avea un chip luminos ca o zi de primăvară!
Mama, văzând că acest copil se încăpățânează să trăiască a hotărât să îl ducă la medic. Lumea nu era pregătită pentru așa ceva. În comunism, toți oamenii erau la fel, uniformizați, cei cu probleme (dizabilități) erau ascunși de fața lumii, ca și cum nu ar fi existat!
Citiţi şi Când minciuna devine standard, iar autoritatea e slabă – Cernobîl
Povestea lui Gabriel este povestea unui învingător. Deși născut atât de diferit de semenii săi, a învățat să se adapteze. A învățat să mănânce singur, să scrie, să se joace, să fie copil. Avea un mers neobișnuit, cu picioarele crăcănate și ușor înclinat, ca și cum ar fi făcut mereu reverențe. Nu ieșea prea des în stradă, copiii râdeau de el și îl arătau cu degetul (copiii pot fi cruzi, neîndurători). Mama s-a schimbat în bine, nu mai stătea la poartă cu femeile în zilele de sărbătoare, nu își mai certa copiii, nu mai plângea nopțile cu capul ascuns sub pernă, se împăcase cu Dumnezeu, iar Gabriel a înțeles că trebuie să trăiască într-o lume de care se simțea respins.
Acum are 33 de ani. E un tânăr simpatic, amuzant și plin de viață. Nu mai vizitează clinicile, sperând că ceva ar putea să îl facă „normal”. A fost o vreme când doar asta își dorea. Dar, Gabriel, cu mersul său atipic, cu mâinile crescute direct din umeri, e ca un fluture uriaș, care știe să zboare. S-a desprins din întuneric, iar acum trăiește în lumină.
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
