Eu m-am născut un nătăfleț sentimental din care poți să faci ce vrei cu o vorbă bună, dar asta nu e deloc același lucru cu a spune că m-am născut bătut în cap.
Ce vreau să spun e că m-am născut fraier, dar nu prost.
Prin urmare, mânat de o nostalgie compulsiv-impulsivă, care ținea mai degrabă de latura mea de nătăfleț decât de cea de om de știință, m-am pornit, într-o mașină de împrumut, sa fac peste o mie cinci sute de kilometri ca să văd, undeva la capătul lumii, un câine negru care nici măcar nu mă cunoștea, și un teren de fotbal sătesc plin de scaieți, care îmi era cu totul străin.
Zis și făcut.
Am accelerat vreo două zile sărmanul Matiz de împrumut de l-am deșălat prin văi și munți și am ajuns epuizat, flămând, nedormit și halucinat la câinele care nu mă cunoștea, dar cel puțin nu m-a lătrat, și la scaieții de pe terenul de fotbal cu pricina, umezi de ceață.
Am stat acolo cât am stat și am pornit înapoi.
Dar pentru cei care încă nu știau lucrul acesta trebuie sa spun că geografia e o știință perversă.
Ca să nu o mai lungesc, la întoarcere trebuia să trec prin Baia Mare. Adică orașul unde fusesem eu însurat, într-un fel, cu vreo șapte ani în urmă, vreo șapte ani. Într-un fel, cu o frumoasă de-a locului. Nu că trecerea prin orașului imposturii mele matrimoniale m-ar fi încurcat la sentiment în vreun fel.
Nicidecum.
Dacă vrei să uiți pe cineva pe care crezi că l-ai iubit, amintește-ți cât rău ți-a făcut și îți trece.
Plecasem de acolo atât de umilit și atât de băgat în mașina de tocat încât în vreme mi se ștersese și urma urmelor de afecțiune pe care le avusesem vreodată pentru femeia aceea. Dar pentru că viața bate filmul, cu vreo câțiva kilometri înainte de a ajunge în Baia Mare mă oprisem într-o benzinărie pe șosea și, uitându-mă cu totul la întâmplare pe internetul de pe telefon, văd ceva care mă paralizează.
M-am speriat tare! Puteam să văd orice pe Internet, dar asta nu!
Ei bine, pe un site din ăsta de anunțuri, am văzut un tablou frumos scos la vânzare. Tare frumos! Dar nu orice tablou frumos. Nuuu! Nu era deloc un tablou frumos și anonim! Era, nici mai mult nici mai puțin, fostul meu tablou din fostul meu dormitor din Baia Mare.
Da, tabloul meu din dormitor.
Adică tabloul pe care îl cumpărasem cu naiba mai știe câți ani în urmă, cu mâna mea, și sub care nu numai că dormisem cu capul șapte ani de zile și visasem, ce-i drept, mai mult coșmaruri decât floricele, dar în el erau depozitate, auditiv, și o serie de orgasme de ale mele personale despre care, sincer, dintr-un straniu sentiment de gelozie anticipativă, mi-ar fi părut foarte rău să știu că ajung în dormitorul altcuiva.
Și a început să îmi bată inima ca naiba. Sincer, m-a apucat tremuratul, acolo în Matiz.
Și m-a cuprins o durere nu atât de vreo nostalgie a căldurii dormitorului în care, sincer să fiu, nu mă f*tusem cu ea niciodată suficient de destrăbălat cum mi s-ar fi potrivit, cât la gândul că tabloul ăla sub care visasem ani întregi, putea sa ajungă acum prin vreo magazie sordidă și să prindă vreun miros de bălegar de vacă sau de cal sau, și mai rău, prin vreo bucătărie prost aerisită care să îl umple cu miros de tocăniță sau de gulaș cu prea multă ceapă.
Pentru că prin partea aia toată lumea face gulaș.
Am intrat în vrie. Și, cu mâinile tremurânde, am format imediat numărul de telefon afișat sub tablou.
– Alo! Bună dimineața, zic, când o aud. Vă sun pentru că aveți un tablou la vânzare pe net. Mai e valabil?
Și aștept puțin.
– Bună dimineața, Luca, zice ea, amabilă, cu vocea aia din care aveai mereu impresia că solfegiază în loc să vorbească. Da, mai e valabil.
Mi s-au înmuiat picioarele. Care va să zică, după șapte ani de zile, cățeaua mi-a recunoscut vocea la telefon. Sau poate că îmi mai avea încă numărul de telefon?
– Bună, Claudia, zic. Aș vrea să cumpăr eu tabloul ăla pe care l-am avut noi în dormitor. Cum facem?
– Care din ele, zice ea, profesional. Că am avut mai multe.
Ceea ce era adevărat.
Zic:
– Ăla lung, cu dungă roșie la mijloc.
Ea răspunde instantaneu:
– Păi, ți-l împachetez și ți-l trimit, zice, de parcă de o viață lucra la Fan Curier.
Am zâmbit. Dacă pe lumea asta exista un premiu pentru negustoria instant, ea l-ar fi meritat.
– Nu e nevoie să îl trimiți, zic. Sunt în Baia Mare. Spune-mi unde sa vin și când să iau tabloul și o rezolvăm imediat.
Și, după ce ezită un pic, zice:
– Perfect. La 11.30. La Mall. Dar vezi că poate o să întârzii puțin din cauza traficului.
Trafic în Baia Mare?! Să fim serioși!
Deci, ne întâlnim în mall, lângă un magazin de animale mici. Cunoșteam mall-ul, că doar prin el mă plimbase vreo șapte ani de zile. Asa ca m-am îndreptat direct la locul cu pricina.
Ar fi prea exagerat să spun că nu aveam nicio emoție, dar asta cred că mai mult pentru că mă temeam că nu am să o recunosc. Eu eram îmbrăcat în negru de sus până jos, ca proaspăt întors din Siria. Iar pe ea nu mi-o puteam închipui altfel decât blondă.
Totuși, era cât pe ce să trec pe lângă ea. Noroc că m-a recunoscut ea. M-am oprit în fața ei și m-am îngrozit cât era de mică. Mă uit la ea și îmi zic în sinea mea: na, acum ce dracu’ facem?
Noroc că ea sare și mă îmbrățișează. Am rămas surprins. Zic:
– Acum ne îmbrățișăm?!
– Da, zice ea, și mai mă ține un pic.
– Păi, de ce ne îmbrățișăm, zic, nedumerit.
– Ei, așa, zice ea.
Sincer, în momentul acela asta mi s-a părut că asta era o stratagemă de marketing prin care voia să mă înmoaie puțin, ca să crească prețul tabloului.
– Dar de ce ești așa de mică? o întreb în timp ce ea mai mă ținea încă îmbrățișată.
Văd ca abia îmi ajunge, cu freză cu tot până la gât.
Ea râde un pic. E râsul acela de material plastic care îmi sunase șapte ani în urechi.
– Așa am fost mereu, zice ea alintându-se. Poate ai mai crescut tu intre timp.
De fapt, cred că acidul hialuronic îi schimbase raportul dintre față și corp. Din cauza umflăturilor din obraji, părea că are fața mai lată și gâtul mai scurt.
Alteori poate aș fi zâmbit. Acum nu. Acum mă uitam cu mirare la femeia asta străină din fața mea în care intraseră, ca într-o sacoșă ieftină, aruncată apoi la gunoi, șapte ani din viața mea.
– Tabloul unde este? zic.
– E în parcarea subterană, în mașină.
– Hai să îl văd, zic.
– Hai, zice ea.
Și am coborât împreună, ea înainte, eu după ea, în parcarea subterană.
Desigur că își schimbase mașina. Habar nu am a câta era, dar asta părea una ultramodernă, electrică, mare și arătoasă, de culoarea vișinii putrede. Pe mine treburile astea mă lasă rece. Dar am văzut prin parbrizul lateral tabloul, așezat pe lungime. Și am tresărit.
I-am deschis portbagajul și l-am tras afară.
Mă uit la el, îl examinez, mi-e drag. Cerea o sută cincizeci de lei pe el. Mi se părea în ordine. Fac socoteala. Pentru că, din întâmplare, nu aveam lei la mine, zic:
– O sută cincizeci de lei fac treizeci de euro. E bine așa?
Ea se gândește un pic, savantă, și în cele din urmă, acceptă. Scot portmoneul li caut prin el. Dar oricum le potriveam, nu puteam să formez suma de treizeci. Ori 25 ori patruzeci. Zic:
– Dă-mi restul la zece euro!
Ea se îngrozește:
– Vai, patru lei e tot ce am în portofel! E groaznic cu banii ăștia!
Doamne, cum am recunoscut-o la replica asta. După ce ea își punea toți banii la bancă, în casă nu mai rămâneau decât banii mei.
Am schimbat bancnotele între ele și i-am dat una de douăzeci de euro și una de zece lire englezești.
Pun portofelul la loc și mă pregătesc să plec când ea, cuprinsă dintr-o dată de vreo amintire, râde un pic, de plastic, și zice amuzată:
– Nici nu știi ce istorie haioasă are tabloul ăsta. E de doi ani la vânzare!
Nu mi s-a părut nimic comic. Mă uitam să văd să nu aibă zgârieturi.
– Și în toți anii ăștia, au fost trei cumpărători.
– Zău? zic și mă întorc de data asta curios spre ea, gândindu-mă că în afară de mine mai erau, care va să zică, încă alți doi bărbați cu gust pe lumea asta. Cine?
– Tot doi foști iubiți de-ai mei, zice ea distrată probabil de succesul ei la bărbați cu gusturi bune. Dinainte de tine. Nu ai de unde să îi cunoști. Un țigan și un inginer hidro.
O clipă înțepenesc.
Îi cunoșteam pe amândoi foarte bine pentru că ea, cât fusesem împreună, mi-i prezentase ca pe niște cunoștințe. Cunoștințe. Și asta și păreau pentru că la vremea aceea arătau atât de dezgustători, încât nu îmi putusem închipui că ar putea fi ceva intre ei. Claudia era o doamnă.
Deci țiganul și inginerul hidro. Mă bufnește râsul.
– Păi, și, de ce nu l-au cumpărat? zic.
Ea dă din mână a lehamite.
-Niște rupți în cur, zice scârbită. Ei voiau de fapt să mă f*tă, nu să cumpere tabloul. Să f*tă moca!
Zău, sărăcuța de ea, femeiușca asta cu o mașină cât un camion, nu mai avea deloc ținere de minte. Nu mai știa, sărmana, că mie mi-i prezentase ca pe niște cunoscuți oarecare. Deci, la faimoasa ei numărătoare clito-numerică, eu trebuia să mai adaug acum, retroactiv, post mortem, încă un țigan și un inginer hidro. Iar m-a bufnit râsul.
Mi-am luat tabloul sub care visasem șapte ani la sub braț și i-am făcut semn că plec. A râs și ea un pic, crezând probabil că eu râdeam de gluma ei cu f*tutul moca.
Și, de fapt, avea dreptate!
Femeia asta avea perfectă dreptate. Accelerând și continuând să râd neatent la șosea, mi-am dat seama că chiar de asta râdeam. De gluma ei cu țiganul și cu inginerul hidro. Și cu tabloul de vise. Doar ca subiectul nu mai erau ei.
Eram eu.
Citiți și Sunt un desfrânat cu ștaif
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
