Trebuia să fiu muza lui și asta eram. Pe vremea aceea ne permiteam să credem că avem destine. Cred că, totuși, nu m-aș fi putut ierta vreodată dacă literatura ar fi avut de suferit din pricina mea și, cumva, l-aș fi avortat pe poet.
Făceam tot ceea ce credeam că trebuie să facă o muză: îi învățam poemele pe de rost și le recitam înainte de culcare, ca pe Tatăl Nostru, mă străduiam să mă mint chiar că îl iubesc pe Alexandru mai mult decât pe mine însămi.
Acum știu că nu îl iubeam mai mult decât pe mine însămi și mai știu și că nici măcar el nu mă iubea mai mult decât pe sine însuși, dar trăiam amândoi în interiorul unui cerc, căruia din lipsă de inspirație îi voi spune obesie. El mă obseda și eu îl obsedam.
Înaintea lui, alți trei bărbați au vrut să se sinucidă din dragoste pentru mine, ceea ce mă amuza. Nu m-am simțit niciodată responsabilă sau îndurerată – nici pentru zâmbetele lor rudimentare, nici pentru moartea lor ratată.
Cu Alexandru a fost altfel. Avea douăzeci de ani, scria poezii de o sensibilitate bolnăvicioasă, și eu eram muza lui. Ce muză își lasă poetul să intre cu Dacia în stâlp și să moară la douăzeci de ani?
Cât a fost în comă, m-am rugat pentru prima dată lui Dumnezeu – să existe și să facă o minune și Alexandru să trăiască și să se descurce mai departe cu destinul lui de poet damnat.
El va trăi, iar eu îl voi părăsi și nu voi mai trăi cu niciun poet, fusesem destul muză, mă prefăceam nebună, mă aruncam în fântâna de la Universitate ca să impresionez maidanezii și boschetarii și stelele. Făceam sex cu Alexandru pe ultimul rând al cinematografului Europa, acolo unde Calea Moșilor se intersecta cu Bulevardul Carol, iar în alte nopți dădeam foc coșurilor de gunoi folosind foile pe care erau scrise poemele sale proaste și cred că aș fi dat liniștită foc întregului oraș, dacă din asta s-ar fi putut naște măcar un vers bun.
Mi se părea un schimb echitabil: Bucureștiul ars de pe fața pământului pentru unul dintre versurile pe care Alexandru credea că le-ar putea scrie, dar nu le scria.
Și Dumnezeu încă nu devenise crud, Alexandru a ieșit din comă, eu am terminat Academia de Studii Economice, am plecat din România și nu m-am mai întors niciodată. N-aș fi putut trăi cu el suficient de mult încât să ajung să mă prefac într-o femeie comună, să îi spun te iubesc din obligație, să îmi “vinăʺ ciclul menstrual la două săptămâni și să fim la fel de nefericiți ca toți ceilalți. Nu – noi, nu.
O vreme mi-a mai scris și se apropia din ce în ce mai mult de cel care merita să fie poetul a cărui muză să fiu eu. Apoi, timpul mi-a ruinat și mie orgoliul și, dacă vreți să știți, nici el nu mi-a mai scris.
Când am aflat de moartea lui, timpul s-a oprit și m-am prăbușit ca într-o gaură neagră, unde nu era nici măcar melancolie.
Nu credeam că viața lui Alexandru ar putea să cunoască un asemenea sfârșit monstruos, nu așa fusese înțelegerea mea cu Dumnezeu, pe când era în comă fiindcă a încercat să se sinucidă ca să mă facă să îl regret.
Adevărul este că atunci mai aveam un iubit, iar Alexandru aflase și nu era pregătit pentru greutatea vieții adevărate, cred că s-ar fi bucurat o eternitate întreagă să mă știe cu conștiința vinovată.
Dar atunci a trăit, iar acum nu mai trăiește, și uneori îmi amintesc degetele lui lungi de pianist și pumnul pe care îl ridica alteori când se înflăcăra la una dintre ideile sale minunate.
Și nici măcar nu am plâns când am aflat.
Totul s-a șters în jurul meu și în mine.
Apoi și eternitatea acelei clipe s-a scurs și m-a înviat o amintire în care suntem atât de tineri într-un tren care schelălăie pe șine și dincolo de geam fulgii de zăpadă cad turbați peste pământ și cu furie lovesc ei geamul vagonului nostru și e îngrozitor de frig și inima mea tremură și palmele mele sunt în palmele lui și el face una dintre vrăjile lui și din pieptul lui evadează cuvinte și cuvintele acelea sunt atât de frumoase și ne mângâie și ne îmbrățișează și ne încălzesc și, de fapt, atunci și numai atunci, în clipa aceea eu l-am iubit pe Alexandru mai mult decât pe mine însămi și el m-a iubit pe mine mai mult decât pe sine însuși, și nu mai era nicio obsesie, și noi eram puri ca îngerii în copilărie, nu știu cum altfel să vă explic.
Cu timpul, poate, veți înțelege.
Iar acum Alexandru e mort, eu îmi fac o cafea cu lapte, mișcările mele sunt cele obișnuite, dar simt cum inima mea se frânge, lovită de durere, și eu o las să se frângă, și nu știu de ce acum mă gândesc că totul se va întâmpla din nou, iar și iar și iar, poeții din Montevideo și poeții din Nairobi și poeții din Cardiff și poeții din Antananarivo vor avea muze și ei își vor pierde muzele și ei vor muri tineri și ele își vor face cafele cu lapte, și mișcările lor vor fi cele obișnuite, și ele se vor minți că viața continuă și că nu ar fi putut să fie altfel.
Și e mult prea târziu și nici măcar nu ninge fără încetare.
Citiți și povestea Soniei, o altă fată care l-a iubit pe Alexandru.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
