Împlineam șaisprezece ani când am primit în dar rochia. De la mama mea vitregă. Nu eram vreo frumusețe, așa că nu conta prea mult ce îmbrăcam, și nu făceam nici nazuri. Și tatei îi convenea că arătam de parcă nu părăsisem școala generală. Era de bumbac, cu imprimeu de pătrățele roșii și albe. Prietena mea cea mai bună spunea că era stacojie. Alte prietene credeau că era roz-roș prăfuit, vișină putredă, dulceață de trandafiri. Arăta ca o tiroleză. În primul an de facultate am crezut că-mi purta noroc la examene, dar ai mei mi-au trimis, tot de ziua mea, o rochie albă cu imprimeu de panseluțe, cu volane mari și aripioare în loc de mânecuțe, și apoi am crezut că aceea îmi purta noroc la examene. Altfel cum aș fi putut explica că le purtam?
Rochia cu pătrățele albe și roșii a căzut până și în dizgrația umerașului și ar fi dormit mult și bine dacă nu aș fi fost invitată la un bal mascat. Căutam peruca cu sclipici pe care o cumpărasem doar ca să-mi stresez vecina care pândea din blocul de vizavi, când volanele mi s-au prins de mână și nu au mai vrut să dea drumul. Așa că m-am costumat în Scufița Roșie.
Nu vreți să știți câți lupi se prezentaseră la petrecere! Era un fel de Scufița Roșie și cei șapte lupi mici. Lupii nu erau chiar mici, unii fiind chiar burtoși, nici năravurile nu le erau mititele, costumele le erau însă cu o mărime mai mică. Cel care atrăgea, însă, toate privirile era Ludovic. Se prezenta Al paisprezecelea. Catorz. Mulți credeau că e denumire de bere. Iar o să vă plângeți că e vorba de unul frumos, de parcă i-am inventat eu, dar aveți dreptate, era frumos. Deștept nu era.
La început ochii nu au văzut decât peruca și inelele de pe toate degetele. Geaba trimitea creierul semnale la urechi. Abia după vreo trei luni am început să aud ce spunea. N-am dat importanță. Întorcea capete, invidia îngălbenise până și lanurile de floarea soarelui, mă descurcam. Prin octombrie s-a făcut frig și am început să resimt lipsa de conversație. Băuturile calde te fac mai atent la ce auzi și la ce vorbești. Dragul de el, era … frumos. Și mai era și director pe undeva, aș fi vrut să-i cunosc secretara, dar i-ar fi putut intra în cap că eram geloasă și nu eram pregătită pentru bombeuri toracice și insinuări glumețe pe rețelele sociale.
Spre norocul meu nu ne căsătoriserăm și nu aveam nici copii, dar și așa a fost foarte greu să scap. Era convins că ar fi fost imposibil să găsesc pe altcineva, el era, și îmi făcea o favoare. Știți ce greu e să scapi din așa ceva? Unele au început să-l ia în serios pe Freud după așa experiențe.
Când oamenii nu mai au ce să-și spună se duc la cinema. Numai în perioada de schimbări hormonale și sfidare a maturizării se duc pentru pipăieli, mai târziu se duc doar pentru a nu mai auzi inepțiile celuilalt. E drept că multe din filmele din ultimul deceniu le fac competiție. Lui îi plăcea să comenteze filmele. Într-o seară a rulat la televizor Minciuni adevărate / True Lies, filmul acela cu Arnold Schwarzenegger și Jamie Lee Curtis. Credea că așa eram și noi. Ne și vedea dansând tango și plimbând trandafirul de la unul la altul.
Singurul meu prieten, aș putea spune și dușman că lui îi e totuna, era un milionar văduv. Nu vorbea decât despre nevastă-sa, dragostea vieții lui. Cine să-l ia? Eu, plictisită de conversația frumosului, eram singura care îl asculta. De fapt mai avusese o nevastă, pe care a înșelat-o și despre care nu a vorbit decât o singură data, doar ca să dea vina pe ea. Nu am avut ce face, de-aia nu e bine să citești poezii când vrei să te desparți, și i-am povestit de lipsa de enciclopedie din CV-ul dragostei la prima vedere. Ne-a invitat la restaurant, mormăind ceva despre mediere. După ginul aperitiv, când frumosul s-a dus să-și aranjeze nodul de la cravată, m-a implorat să nu renunț, îi aducea aminte de nevastă-sa. Aia pe care o iubise. Frumoasă femeie!
Până la urmă ne-am despărțit. Îmi comandasem niște fish and chips / pește în aluat cu cartofi prăjiți la birou, ca să nu fie nevoie să mă duc prea devreme acasă, și comanda a venit învelită în hârtie de ziar. În timp ce mâncam, ochii mi-au căzut pe un articol care susținea că Jamie Lee fusese băiat la naștere. Mi-am făcut valiza și am plecat. Dacă nici ăla nu fusese semn, atunci nu știu care!
Pentru multă vreme am citit doar cărți vechi și mi-am ascultat doar propriile comentarii literare. Din rochia cu pătrățele mi-am făcut traistă de purtat cărțile de la bibliotecă.
Cel puțin nu m-am înhăitat cu lupul, că ăla mă lăsa și fără bunică!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
