Am citit recent un articol în limba engleză despre un tată care își punea pe genunchi fetița de doi ani și îi spunea că este o păcătoasă perversă (wicked sinner). El făcea asta ca să fie sigur că ea își înțelegea încă de mică propria natură depravată. Trebuia să înțeleagă cine este Dumnezeu și să-și înțeleagă propria situație disperată din care se putea salva doar prin acesta.
Și atunci mi-am amintit de o imagine din copilărie.
Eu și cu bunica mea, Magdalena, ne aflam în Bucovina la rudele ei. Nu mai știu dacă eram în Rădăuți sau în satul în care se născuse bunica mea, chiar din apropierea aceluiași oraș, dar ne aflam într-o casă de țară cu o curte imensă cu pomi. Nu știu ce vârstă aveam. Nu îmi mai pot aminti. Era, în orice caz, toamnă. Probabil că dacă aș suna-o pe mătușa mea, ea mi-ar spune cu exactitate când a avut loc această călătorie a mea împreună cu bunica.
Bunica mea era o femeie foarte frumoasă și mereu am considerat-o așa, chiar și când ea era în vârstă și nu mai ieșise din casă de peste zece ani. Ochii ei bleu-pal erau trăsătura ieșită din comun a ei, și deși nu îmi amintesc de nicio expresie anume a ochilor ei, căci există ochi comuni care prin privire te seduc, ai ei erau seducători prin culoarea nepământeană. Pentru mine avea ochi de allien. Albastrul acela diluat venea de altundeva. Dintr-o altă lume. Și mama mea are ochi albaștri, dar ai ei nu m-au impresionat niciodată.
Bunica mea purta negru și o bandă neagră îi ținea părul strâns, iar ochii ei erau bleu pal, iar peste umărul ei priveam cum pe canapeaua din sufragerie din acea casă de țară, care mirosea a umezeală și mere, un băiețel de vârsta mea aștepta să fie îmbrăcat de către bunica lui. Trebuia să plecăm cu toții împreună undeva, nu îmi mai amintesc destinația. Băiețelul era dezbrăcat complet și sărea în sus și în jos. Mie mi se făcuse rău fizic și îmi venea să vărs. Nu văzusem niciodată ceva mai urât. Chestia aia de la el dintre picioare, urâtă, murdară, trebuie să fi puțit, în mod sigur chestia aia trebuia să miroasă oribil. Nu știam cum de femeia aceea care îi era bunică putuse să îl lase așa despuiat să sară de colo-colo pe unde dorea, dar mai ales pe canapeaua aceea pe care se așeza toată lumea. Acum, această canapea era infestată. Trebuia scoasă de acolo și aruncată în foc.
Țin minte cum priveam îngrozită peste umărul bunicii scena oribilă din fața mea. Greața din stomac, indescriptibilă…! Cu câteva zile înainte, bunica mea Magdalena mă dusese în grajd, mulsese vaca în fața mea și îmi dăduse o cană de lapte proaspăt. Până atunci nu îmi trecuse prin cap că laptele vine din ugerul unei vaci. Din corpul unei ființe vii, iar asta mi s-a părut atât de dezgustător, încât am vărsat imediat după prima înghițitură pe care am fost forțată să o iau la insistențele ei.
Așa simțeam și când priveam acel băiețel despuiat, cu sexul mic și urât bălăngănindu-se în sus și în jos, care mai și cădea din când în când infestând patul, apoi se ridica înapoi pe bețele lui de picioare ca să-și continue ocupația ridicolă. Mi s-a părut o scena atât de nerușinată și de dezgustătoare, încât, când m-am băgat în pat, m-am rugat cu mai multă fervoare decât de obicei. Plus că i-am jurat lui Dumnezeu că nu o să las să mă atingă niciodată un bărbat, nu o să las niciodată o astfel de creatură oribilă să mă murdărească. Energia lui lipsită de pudoare mi se păruse diavolească, lipsa de pudoare cu care se expusese într-o cameră plină de oameni. Și mai ales cum mi se expusese mie. Rugăciunile către Dumnezeu m-au ajutat să mă simt curățită de murdăria cu care aruncase în mine acea ființă subumană fără rușine.
Mă simțeam vinovată și față de bunica mea care își dădea jos hainele negre în spatele meu, căci mă rugase să mă răsucesc, iar eu stăteam în genunchi cum îmi ceruse și mă rugam lui Dumnezeu. Ea își dezlega din păr banda neagră care-i ținea laolaltă părul grizonant, privind cu ochii ei bleu pal spre peretele din fața ei, pe care icoana Maicii Domnului făcea o declarație fără putință de interpretare.
De foarte multe ori, pentru că petreceam toată ziua cu ea, când nu cântam, începea să-mi vorbească despre Dumnezeu și cum el vede tot ce fac, știe când sunt rea, știe ce gândesc și dacă păcătuiesc în gândurile mele, că el vede tot și că pedeapsa lui va fi uriașă. Voi suferi în moduri inimaginabile. Că păcatele mele vor fi plătite de către mine pentru totdeauna, că și după moarte voi arde în focul iadului și voi fi torturată de diavol până voi urla de durere și nimeni nu se va îndura de mine. Îmi spunea că dacă voi lăsa vreodată un băiat să mă atingă pe sâni, voi arde în iad. Că dacă vreodată voi lăsa să mă atingă cineva între picioare, Dumnezeu își va întoarce fața de la mine pentru totdeauna. Că nu mă va mai iubi niciodată. Că voi fi o femeie pierdută. O femeie ușoară. O femeie damnată. Că dacă mă voi săruta măcar înainte de căsătorie cu un băiat, voi arde în focul iadului. Îmi spunea că bărbații pe care îi lași să se atingă de corpul tău nu te mai respectă. Că bărbații iubesc doar femei virgine și dacă nu mai ești virgină, nu te mai iubește nimeni. Că bărbații nu se căsătoresc decât cu femei virgine. Că dacă lași un bărbat să se atingă de corpul tău, ai ajuns veceul bărbaților. Plus că regulat mă întreba dacă tatăl meu mi-a pus cumva mâna pe undeva sau dacă mi-a arătat penisul.
Cu vremea, bunica mea s-a îmblânzit, pe măsură ce eu am crescut, a lăsat poveștile de groază la o parte și a început să îl pomenească pe Dumnezeu din ce în ce mai rar. Când am venit acasă cu primul prieten, s-a arătat încântată. Și cu al doilea. Și m-a iubit mereu. M-a iubit când am avut prima relație sexuală cu un bărbat, la 19 ani. L-a iubit și pe el și au devenit prieteni buni. La ea a venit să se plângă că i-am dat papucii.
M-a iubit bunica mea și când m-am întors acasă după doi ani de relație abuzivă cu un bărbat, relație în care eu am încercat să mă sinucid în nenumărate moduri, cât mai ingenioase, și am ajuns la Urgență când maică-mea, asistentă medicală, a crezut că de data aia nu mă mai salvează.
Încă mai vorbeam cu Dumnezeu pe vremea aia, purtam discuții îndelungi, îi explicam că nu vreau să păcătuiesc, că nu am vrut să mă transform în veceul bărbaților, dar așa s-a întâmplat. Când aveam unsprezece ani a venit prietenul meu din bloc cu doi ani mai mare, mi-a dat jos chiloții și și-a frecat penisul lui minuscul și bleg de mine, eu am crezut că am făcut sex, am crezut că acum sunt damnată, că e vina mea, că sunt murdară, că nu mai sunt demnă de iubire și că am impresia că a fost o mare neînțelegere. Și-l întrebam pe Dumnezeu dacă sunt damnată sau nu? Îl întrebam dacă e vina mea că bărbații în autobuze îmi bagă mâna între picioare, dacă sunt eu murdară și ei îmi văd murdăria, dacă eu sunt vinovată că îmi spun porcării pe stradă sau îmi pun mâna pe sâni?
Nu mai eram în perioada din adolescență în care rupsesem un cearșaf și mi-l înfășurasem în jurul sânilor să stea strânși de tot, să nu se vadă cât de mari sunt pe sub sarafanul de școală. Nu îmi mai era atât de rușine cu trupul meu de femeie. Nu mi se mai părea chiar o lucrătură a diavolului. Nu mă mai simțeam îngrozită că trezesc dorința bărbaților. Dar încă vorbeam cu el și tot ce îi spuneam începea așa: Știu că sunt o păcătoasă dezgustătoare, nedemnă de iubirea ta sau a vreunei alte ființe umane…
Guest post by Simona Cratel
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
