Another trip around the Sun, mă anunță vesel Facebook, îndemnându-mă să-mi public filmulețul anului ce se încheie, în care un algoritm automat mi-a adunat postările cu cele mai multe aprecieri.
Ce prostie, mă gândesc. Iarăși obișnuitul bilanț de sfârșit de an, pe care întotdeauna l-am urât, având mereu senzația, chiar și-n perioadele mai bune, că n-am reușit să fac tot ce mi-am propus, că se putea mai bine, că timpul a trecut degeaba, c-am fost nefericită, c-am mai pierdut un an.
Întotdeauna când mi-am contabilizat zilele, una câte una, tare puține mi-au fost însorite, iar pe cele fericite abia de-am izbutit să le număr pe degete. Minutele sau orele dacă le-am socotit, și mai greșit mi-a ieșit rezultatul: încordare, nervi, supărări, griji. Dac-am întrezărit o fărâmă de speranță, peste ea s-a așternut, ca o negură, teama, care mi-a șoptit încetișor că nu poate fi adevărat, că totul o să se ducă de râpă, c-o să se dărâme ca un castel de cărți de joc și-o să dispară în vânt. Și mereu au fost și lacrimi, multe lacrimi – de dor, de părere de rău, de timp irosit, de așteptare deșartă.
©Kristoffer Albrecht
Iar acum, Facebook-ul ăsta mă obligă să-mi amintesc tot anul care-a trecut… Dar, ia stai nițel… dacă mă gândesc bine, și anul ăsta, ca și cel dinaintea lui, chiar a avut atâtea zile frumoase. Da, cu inima strânsă uneori, dar de ce să nu-mi aduc mai bine aminte ce oameni minunați am cunoscut sau ce clipe de neuitat am trăit? De ce să nu număr, mai degrabă, de câte ori am râs și de câte ori am fost fericită? De ce să nu adun minutele de bucurie și să las uitării orele de nesomn, care n-au contat la nimic? De ce să văd mereu negura gândurilor care mi se zbat sub frunte și să nu-mi amintesc minunea iubirii care-mi umple sufletul și pe care-am așteptat-o atâția ani? De ce să plâng că nu-i totul așa cum aș vrea, când aș putea să mă bucur că am ce nici n-am visat vreodată?
Da, sunt un simplu om, care-mi trăiesc viața mea mică și neînsemnată, zbătându-mă să supraviețuiesc, într-o țară la fel de mică și neînsemnată ca și mine, dintr-o lume în care se mai zvârcolesc, în chinurile vieții, alte șapte miliarde de oameni, încercând să apuce să mai trăiască o zi…
Și mi-am dat seama ce șansă extraordinară am avut noi toți ăștia, furnici minuscule ale Universului, unici și irepetabili, călare pe planeta noastră albastră, grăunte de nisip în galaxie, să facem, timp de un an întreg, o nouă călătorie în jurul Soarelui! Abia aștept s-o pornesc iar la drum, anul viitor…
Pe Smaranda o găsiţi cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
