– De unde a apărut răṭuṣca asta?
Tânăra femeie se uită cercetător la bucata de piatră gri, rotundă, care poartă un cioc lat ṣi, lateral, câte trei linii curbe care ṭin loc de aripioare.
Lângă uṣă, Ancuṭa o priveṣte pe mama sa cu ochi rotunzi, negri ṣi ghiduṣi. Nu spune nimic. Doar trage de clanṭa uṣii înainte ṣi înapoi, iar înainte ṣi-napoi. Uṣa scârṭâie plictisită. Ancuṭa se uită apoi la răṭuṣcă ṣi trage mai tare de clanṭă cu ambele mâini. Îṣi sprijină capul pe-un braṭ firav. Fustiṭa de jeans, care-i e atât de dragă fetiṭei, e prea lungă, prea serioasă pentru făptura aceasta firavă de cinci aniṣori. Îi vine până la jumătatea genunchilor ei mărunṭi. Mama i-o cumpărase ca să o poată purta ṣi la anul. Acum dunga din mijloc îi stă pe ṣold. Poartă o bluziṭă roṣie cu breteluṭe, tricotată de bunica. Părul castaniu, tuns à la Mireille Mathieu, e prins cuminte sub o diademă cu flori roṣii, galbene, violete ṣi albastre, lăsându-i copilului fruntea înaltă liberă. Faṭa micuṭă, ca de porṭelan, are trăsături fine: un nas obraznic, doi ochi negri migdalaṭi sub două sprâncene frumos arcuite, o guriṭă roṣie ṣi doi obrăjori curaṭi, ale căror linii promit o eleganṭă matură. Cu toată frumuseṭea suavă, licărirea sprinṭară a celor două mărgele jucăuṣe, dau acestui chip o expresie de heruvim poznaṣ.
– Ancuṭa, de unde ai adus răṭuṣca asta?
Fetiṭa se opreṣte din legănat ṣi-ṣi priveṣte în continuare tăcută mama. Ochii i se fixează imobili pe chipul femeii. O tristeṭe surie i se instalează apoi pe faṭa dulce, ca o babă ṣtirbă pe un tron regesc. Priveṣte blajin ṣi vinovat, iar ochiṣorii ei, ṣugubeṭi de obicei, se transformă în două oglinzi umede. Nu spune nimic ṣi mama, cu sufletul îndoit de tristeṭe, realizează că Ancuṭa nu are decât vreo două jucării uzate, aduse din România: un iepuraṣ decolorat ṣi o oiṭă din plastic care ar fi trebuie să fie albă.
Laura priveṣte prin geamul deschis al balconaṣului de la living. Case de cărămidă roṣie mărginesc o piaṭă pavată cu cărămizi gri. Casele astea seamănă cu casele pe care Laura le făcea odată, când era elevă în ṣcoala primară, când doamna le spunea să deseneze „casa mea”: două geamuri la etaj, o uṣă la parter, încadrată de alte două geamuri cu perdeluṭe pe care se vedeau clar fluturaṣi în zbor ṣi flori la geamuri, iar pe casă un horn din care invariabil ieṣea fum, semn că în acea casă viaṭa era din plin ṣi frumos trăită. Tot ca în desenele naive ale ṣcolarilor, casele erau roṣii ṣi aliniate, cu acoperiṣuri de ṭiglă roṣ-cărămizie. Cele mai multe aveau flori la ferestre. Muṣcate roṣii. O simfonie de muṣcate împrospăta atmosfera prea calmă a împrejurimilor ce se asorta cu tristeṭea din sufletul femeii.
De aproape o lună, Laura ṣi Ancuṭa trăiau pe tărâmurile acestea cu case roṣii ṣi muṣcate la ferestre. Laurei îi plăceau ordinea, curăṭenia, frumuseṭea asta materială, dar atât de străină! Însă plaiurile ei de dor erau departe, la celălalt capăt de lume. Aṣa i se părea ei. Tot ce ṣtia de-o viaṭă pălea ṣi devenea zadarnic în această ṭară unde toate-ṣi ṣtiau locul, numai ea nu.
Se uita acum la fetiṭa ei de cinci ani, pe al cărei chip vinovăṭia se instala posomorâtă ṣi precoce. Ce făceau ele aici? Unde era toamna aurie ṣi blândă de-acasă? Unde erau castanii ruginii de pe aleile pline de ṣcolari ciripitori întorcându-se de la ṣcoală în grupuri-grupuleṭe, povestindu-ṣi zurbagii peripeṭiile? Soarele îṣi trimitea ṣi aici razele, însă aici erau ca niṣte emisari sfioṣi. Erau reci ṣi precaute razele soarelui belgian. Laurei ṣi Ancuṭei le era frig sub soarele acesta preṭios. Totul era de o frumuseṭe convenṭională. Casele, oamenii, magazinele cu vitrine trendy, îmbietoare, parcurile perfecte, disciplinate, dar lipsite de viaṭă, cu gazoane desăvârṣite ṣi aranjamente de trandafiri de toate culorile, aliniaṭi milităreṣte, grădinuṭe superbe cu căsuṭe de lemn în fund, cu balansoare ṣi gropi de nisip pentru copii, cu terase ṣi mese umbrite de parasoluri vesele – toate acestea erau frumoase, nimic de zis, dar neṣtiute de femeie ṣi copil. Singura lor legătură cu lumea aceasta formidabilă era Karel. El le era ṣi tată, ṣi soṭ, ṣi prieten.
Laura se măritase nu demult cu Karel. Cu o seară înainte fuseseră invitaṭi la cină la prietenii lui. Paul e profesor de franceză la liceul la care predă ṣi Karel, iar Astrid e educatoare. Ca toate casele flamanzilor, ṣi casa lor arată ca desprinsă de pe o ilustrată: cu bibliotecă mare, cu fotolii adânci ṣi muṣcate la ferestre. Mirosea peste tot dulce, a parchet ceruit ṣi o muzică barocă, dată în surdină – probabil Bach – se răspândea diafan peste tot interiorul acela scăldat în lumină. Masa aṣternută cu faṭă de masă albă îi aṣtepta gătită în cea frumoasă ṭinută pe care Laura o văzuse până atunci: cu farfurii largi, albe, elegante, cu tacâmuri sclipind imaculate, cu lumânări parfumate înfipte într-un sfeṣnic de cristal cu trei braṭe ṣi ṣervete de bumbac, fiecare de altă culoare. O vază turcoaz domnea în mijlocul mesei, plină de trandafiri albi. Aperitivul l-au luat în grădină. Scaune de lemn masiv erau instalate în jurul unei măsuṭe joase de lemn, plină cu măsline verzi umplute cu morcovi, arahide, hamsii, toast-uri cu salate de peṣte ṣi de linte, pahare de porto sau de vin, după gustul fiecăruia. Gazonul, al cărui fiecare fir de iarbă fusese parcă tuns la aceeaṣi lungime milimetric calculată, era străjuit de tufe mari de hortensii. Iar între tufele de hortensie roz, bleu ṣi lila, Laura îṣi aduce aminte că văzuse vreo trei-patru răṭuṣte gri din ciment – ornamente de grădină.
Privea acum înduioṣată la fetiṭa cu ochii umezi de vină, care furase o răṭuṣcă grasă, gri, prea mare pentru mânuṭele ei, ca să se joace cu ea. Înduioṣării îi urmă o clipă de furie:
– De ce-ai luat aseară raṭa asta din grădină?
Fetiṭa nu răspunse. O lacrimă i se prelinse pe obrăjorul palid. Mama repetă oṭărâtă întrebarea:
– Ancuṭa, de ce-ai luat raṭa asta? Nici măcar nu e frumoasă…
Ancuṭa îṣi strânse umerii subṭiri într-un gest care însemna „nu ṣtiu”. Mama o privi cu nedumerire, apoi din nou cu duioṣie.
– Aṣ vrea o păpuṣă. Mică… spuse Ancuṭă abia auzit.
Laura o luă ṣi-o strânse la piept. O strânse puternic, ca ṣi cum ar fi vrut să-i sufoce tristeṭea de copil bătrân înainte de vreme. Apoi se îmbrăcă ṣi o-mbrăcă ṣi pe Ancuṭa cu cea mai veselă ṣi frumoasă rochiṭă: albă, cu maci roṣii, cu guleraṣ ṣi cordon cu albăstrele. Ṣi se duseră-n oraṣ.
În acea seară, Laura le spuse Ancuṭei ṣi lui Nunuṭ, noua prietenă a fetiṭei, care avea o mutriṭă poznaṣă de spiriduṣ pus pe ṣotii, povestea cu moṣul care avea un cocoṣ ṣi baba care avea o găină. Nunuṭ asculta ca ṣi Ancuṭa cu ochi negri ca două mărgele, larg deschiṣi, fără să clipească. Se întinsese lângă Ancuṭa îmbrăcată în rochiṭa ei cu carouri roz ṣi cu pantofiorii albi de stradă. Ancuṭa adormi prima, fericită, lângă noua ei păpuṣă, singura pe care o avea.
– Baba îṣi bătea răṭuṣca ca să fie cum e cocoṣul moṣului. Moṣul era bun ṣi baba era rea. De ce voia baba să-i fie răṭuṣca ca un cocoṣ? întrebă Ancuṭa cu ochiṣorii lipiṭi de somn, înainte de a adormi de-a binelea.
Iar rătuṣca cenuṣie trebui să părăsească domiciliul provizoriu, ṣi-ṣi află din nou locul printre hortensiile fermecătoare din grădina lui Paul ṣi a lui Astrid.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
