Dar mai întâi câteva vorbe despre poetul florilor – maci, anemone, garoafe, crizanteme, părăluțe.
Cu o avere frumoasă, moştenită de la părinţi şi cu un talent uriaş, viitorul se aşternea neted în faţa lui Ştefan Luchian, o figură foarte cunoscută în boema bucureşteană. Pictorul frecventase şi boema pariziană şi nimic nu părea să anunţe declinul din viaţa lui. Era, ca orice artist genial, înaintea epocii sale, puţin înţeles și puțin cumpărat. Cum nu ştia să-şi administreze finanţele, investise prost şi cheltuise mult, s-a trezit la 31 de ani sărac lipit. Taman când se îndrăgostise și ar fi vrut să se însoare. Norocul l-a părăsit de tot când pe neașteptate o altă moștenire din familie, de data asta genetică, avea să-l țintuiască la pat și să-i grăbească moartea – scleroza multiplă.
Toate planurile de viață s-au anulat în 1898, trăia în chinuri mari lipsit de bucuria plimbărilor prin natură care îl inspirau. În ciuda stării lui tot mai proaste, a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii cele mai bune lucrări ale lui. Florile lui Luchian erau flori comandate prin prieteni. Când se apuca de lucru, nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite.
A murit în casa lui din București, în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916, la 48 de ani, după 18 ani de la declanșarea teribilei boli.
Și acum, mărturia despre care vă spuneam:
«Cu toate că mai tânăr decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz.
De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii.
Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea…Plângea de o emoţie fericită…
Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: „Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”.» Tudor Arghezi, pe care îl puteți asculta povestind aici:
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Ordin de ministru pentru mutarea unui cuib de berze
Cele mai bune cadouri de 8 Martie pentru a face o femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
