„Fiecare om are povestea sa de viaţă. În multe aspecte, aceste poveşti se aseamănă. Mai ales poveştile noastre, ale românilor plecaţi în străinătate. Eu am experimentat numai câteva luni viaţa de imigrant şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că a fost cea mai urâtă perioadă din viaţa mea. Scriu mai mult pentru cei care vor să plece în străinătate şi se bazează doar pe „prietenii” deja plecaţi şi pe informaţiile primite de la ei. În cele mai multe cazuri, este vorba de o mare greşeală.
Eu aveam în România un serviciu mulţumitor, îmi plăcea, chiar dacă nu era vorba de ceva „pasionant”, ceva care să mă definească. Cumva rutină şi acea senzaţie de comoditatea începuseră să mă apese. Am vrut o schimbarea pe care, însă, nu am chibzuit-o îndeajuns.
Fostul meu iubit plecase de ceva timp în Italia. Deşi îmi făcuse zile fripte, depărtarea ștersese multe detalii supărătoare, iar nostalgia momentelor petrecute împreună mă urmarea. Îmi era dor de el, aş fi vrut să-l revăd şi să încercăm să reluăm relaţia. Credeam că depărtarea ne ajutase să ne clarificăm lucrurile. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi, cu sufletul la gură, l-am sunat, spunându-i ce simţeam. Am fost nespus de fericită când l-am auzit că se bucură că m-am hotărât să vin după el. Mi-am dat demisia, mi-am luat toate economiile cu mine şi am plecat spre destinaţia viitorului meu.
În Italia, fostul meu prieten locuia într-o suburbie a Romei şi lucra cu ziua. În prima săptămână, am fost fericită să vizitez oraşul şi să recuperez alături de el timpul pierdut. Apoi am început să îmi caut de lucru. El nu locuia singur, din păcate, ceea ce mă făcea să mă simt cumva în plus şi mereu urmărită, analizată. Această senzaţie s-a accentuat când, după nici trei săptămâni, am fost somată să îmi găsesc ceva de lucru dacă mai vreau să mă locuiesc acolo. În orice caz, să încep să „cotizez” la chirie. Deşi mă aşteptam ca prietenul meu să îmi ia apărarea, am fost uimită să îl aud cum îşi susţine colegii de apartament, fiind de acord cu ei. Am primit urgent bani de acasă și am reușit să-mi plătesc partea de chirie. Cum nu lucrasem, mai făceam curăţenie, uneori mai găteam pentru toată lumea, încercând astfel să compensez faptul că mă primiseră acolo. Aşa mi se părea mie corect. Când am început să plătesc chirie, recunosc că nu am mai făcut treburile casnice pentru toată lumea, ceea ce a dat loc la numeroase discuţii, că dacă tot stăteam degeaba… Asta m-a determinat să accept orice loc de muncă. Am fost câteva zile la spălat toaletele dintr-un parc public. Alte câteva zile am lucrat într-un complex sportiv. A fost epuizant. Noroc că am fost plătită, aşa am avut bani de mâncare şi de alte cheltuieli. Deşi nu aveam televizor şi nici acces la internet, am fost obligată să-mi plătesc „partea” din abonamente. E corect aşa ceva? Apoi a urmat lovitura de graţie.
Într-una din zile, prietenul meu m-a anunţat că s-a împăcat cu o italiancă de care se despărţise înainte să revin eu în viaţa lui şi că, dacă mai voiam, puteam să rămân în apartament, dar trebuia să mă mut în sufragerie (un fel de loc comun), pentru că el urma să-şi petreacă nopţile cu italianca. Asta m-a terminat. M-am simţit mizerabil. Nu am avut ce să fac, m-am mutat în sufragerie şi curând am cunoscut-o personal pe italiancă. Umilitor. M-a prezentat ca pe o colegă de apartament, apoi i-a spus în italiană (crezând că eu nu înţeleg), că nu o să mai stau mult cu ei. Şi aşa am fost nevoită să mă mut. M-am dus la o pensiune ieftină unde am rămas o săptămână, până am terminat toţi banii. Îmi era groază să mă mut în alt apartament împreună cu români, deja ştiam la ce să mă aştept. Cei de la pensiune nu au vrut să îmi lase camera contra muncă, aşa că mi-am luat bagajul şi m-am dus la autogară. Cu greu am reuşit să conving angajaţii unei firme de transport să mă ia acasă, în România, cu promisiunea că îmi voi plăti biletul la destinaţie. Şi aşa s-a terminat aventura mea în străinătate.
Întoarcerea a fost dureroasă. La fostul serviciu nu am avut cum să mă întorc, aşa că am reluat odiseea căutărilor. Fără rezultat. Şase luni am căutat în disperare. În acest timp, m-am izolat de toată lumea.
A urmat o perioadă şi mai tristă, refuzam să ies din casă, nu mă mai interesa nimic. Şi când totul părea că se prăbuşeşte definitiv (nici măcar ai mei nu reuşiseră să mă ajute în vreun fel să depăşesc această etapă), m-a sunat el. Vă vine să credeţi? M-a sunat spășit… pe scurt, voia să mă întorc la el, în Italia. Presupun că rămăsese fără italiancă. Iniţial, telefonul lui m-a răscolit, după care m-a bufnit râsul. Părea o secvenţă dintr-un film ratat. Cu orgoliul „reparat” m-am simţit în stare să ies din depresie. Iar această mărturie face parte din „tratament”. Mâine merg la un interviu şi sunt optimistă. În plus, am învățat că trebuie să fac economii, căci destinul te ia uneori pe sus și pierzi controlul când ți-e lumea mai dragă…
Sper să îmi reiau vechea viaţă şi să uit, pur şi simplu, această experienţă negativă. Iar celor care doresc „să o ia de la capăt” fără să se pregătească pentru ce e mai rău, le doresc să nu păţească ce am păţit eu!”
Scrisoare trimisă de A.C.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
6/24 sau drumul de la Dificultate la Excelență
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
