Mersul cu trenul în România echivalează cu un exercițiu de armată. Ai nevoie de provizii de apă și hrană pe termen lung, căci niciodată nu știi când poți staționa în plin câmp o noapte sau vreo câteva ore, vara, pârjolindu-te în chinuri. Nimeni nu știe care este misterul cu acest mers al trenurilor. Dacă e să evocăm literatura, seamănă mai mult cu un drum inițiatic, dacă gândim pragmatic, militărește, este un bun mod de a descoperi dacă ceea ce Bear Grylls ne învață la televizor este real sau nu.
Plec vineri din București spre mare la ora 17:00, sau cel puțin așa doream inițial după ce cumpărasem un bilet cam scump părerea mea (peste 60 de ron). Au urmat 30 de minute de saună efectivă. Transpirația îți intra în suflet. Trenul avea o problemă se pare. Dacă puteam cumpăra aerul condiționat, l-as fi plătit în rate. Singurul lucru care îmi mai oxigena creierul era domnișoara din fața mea care sorbea atât de sexi o bere rece, cu un aer misterios, burghez, că parcă nu-mi părea rău să fiu acolo la 50 de grade cel puțin. Plecăm într-un final. Gândul deja îmi era la apa, mâncare, căci nu apucasem să-mi iau nimic, grăbindu-mă pe drum și ajungând la fix în stație la Gara de Nord. Mă alinam cu gândul că voi găsi persoane cu milă care îmi vor oferi apă, niște biscuiți, orice, nu conta. Așa s-a și întâmplat ulterior, fără prea mare dificultate, însă mie tot gândul la bere îmi era. Se oprește trenul brusc la gara Brănești, foarte aproape de București, desigur.
Dacă trenurile ar vorbi, i-ar da afară pe cei care le conduc
Se aude deja că locomotiva este defectă. Îmi fac o țigară de tutun, ies afară curios de reacțiile oamenilor din ce în ce mai vocali vizavi de eficiența și politețea personalului din tren. ”Hai, măh nașule, puțin respect poți să ai și tu, ne ții ca pe vite. Poate mai ai tupeu să ne controlezi și la bilete”, striga unul dintre pasageri către nașul ce nu dorea să răspundă unor ”golani și recalcitranți” care doreau aer condiționat, perturbând cu nerușinare liniștea păcătoasă pe care instiuția lui o reprezintă. Trece o oră timp în care lumea înjură cu multă imaginație.
Personalul trenului se simțea jignit pentru această pățanie. Fiecare dintre ei și-ar fi dorit ca acest lucru să se întâmple pe tura colegului. Cum oare să se strice fierătania aia fix la ei pe tură. Una a fost bună – ”Băi, aștia de la CFR au în creier numai locomotive de-astea defecte, frate”. Tindeam cumva să-i dau dreptate mai ales că mecanicul ne-a spus verde în față: ”Știam că e defectă locomotiva de la București, dar m-am gândit că merge”. Ce altă dovadă a spiritului românesc să ne mai dorim. Mereu insistam să subliniez că zicerea ”Las-o că merge și așa” este de fapt o axiomă pe teritoriul patriei. Acum priveam un oximoron de toată frumusețea.
Continui drumul spre mare fără prea mari complicații. Mersul cu trenul este și un spectacol croit de numeroase tipologii. Mahalagiii din tren joacă într-un spectacol de teatru fără final încercând să agațe studente cu texte din BD, doamnele în vârstă citesc literatură de supermarket (gen Dan Brown) sau țin dicursuri despre Arsenie Boca, studentele sunt dezinvolte și cu foamea de Vama Veche în sânge. Doar un singur pasager din vagon l-a întrebat pe naș cu politețe ceva. Voia să afle care este parola la Wifi. ”Lasă-mă cu prostiile astea”, a venit replica nașului care era fericit acum că poate în sfârșit să-și arate lipsa de respect față de pasagerii care i-au mâncat sufletul atâția ani.
Mi-am pierdut încrederea în locomotive. Le privesc acum ca pe niște monștri de fiare
Duminică plec de la mare cu un alt tren spre București la ora 13:20. Nu aveam loc, prin urmare eram forțat să stau în piciore și să îndur. Cam tot pe aceeași bani. Drumul se anunța frumos în ciuda acestei ultime chestiuni. Oamenii zâmbeau, cântau și era o atmosferă care te trăgea de mânecă să-ți amintească că până ajungem în București nu se termină vacanța.
Intrasem și eu în joc ușor până când realitatea m-a făcut să râd isteric. Din nou locomotiva trenului se defectase într-un alt loc uitat de lume, care nici măcar nu semăna cu satul lui Celentano. Ziceai că nu mai pleci de acolo.
Am stat 2 ore si 20′ în acest loc unde nu am văzut un singur câine în afară de cei de rasă din tren care se gudurau pe lângă prunii din fața gării. Pesemne și la ei începuse să se instaleze foamea. De ce atâta timp? Pentru că a doua locomotivă care a venit în locul primei era și ea defectă. În acel moment au început oamenii să vocifereze încontinuu despre lipsa de respect a autorităților față de propriii cetățeni, despre lipsa de umanitate față de niște călători care erau însetați și înnebuniți de căldură. Personal am intrat primul în acea gara din comunca Valu lui Trăian și un cetățean ce lucra acolo își spăla de zor mărul într-o ciușmea improvizată, cu o privire căzută undeva prin 1998, zâmbea a pagubă când îmi spunea că nu sunt magazine prin jur și dacă vreau să fac un pipi să mă duc prin spatele clădirii. Inevitabil, toți cei care lucrau acolo s-au baricadat înăuntru cu frica de a da piept cu lumea și cu frica de a raporta mai departe la centru ce s-a întâmplat.
”Lașilor, vă este frică să sunați mai departe la centru, că vă dă afară. Niște români lași sunteți. Nici cu mere n-avem noi, poporul, norocul să vă înnecați”, grăia sarcastic unul dintre călători. Când a venit poliția a fost iarăși un episod de neuitat. Niște călători mai tineri îl întrebau pe polițist dacă a treia locomotivă era cumva și ea defectă din moment ce nu pornea trenul. Polițistul răspuns: ”Nu e treaba voastră. Când pornește, pornește, ce dracu’ tot întrebați”. Un individ mai plinuț adaugă de la distanță fără să audă polițistul care evita oricum contactul vizual cu oricine de pe lângă tren: ”Dacă nu m-aș duce la secție pentru ultraj și nu mi-aș pierde jobul de la București l-aș bate cu pulanul până face ca locomotiva”. ”Ar fi bine să-l defectezi la dinți acolo are probleme”, spune altul. Altul intrevine apoteotic: ”Nașule, spune-i politiștului că nu-i cad stelele de pe umăr dacă dă și el un bună ziua”.
La final, au venit jandarmii cu ochelari de soare. Atmosferă hollywoodiană…The end!
Într-un final, mulți dintre noi am ajuns la București mai fericiți decât am plecat de la mare. Sentimentul comunității descoperite în tren ne-a redat umanitatea în integralitate, ne-a făcut pur și simplu mai buni atunci și ne-a reamintit că statul român se dovedește a fi dușmanul nostru, la poporului, al comunității.
Am rămas că gândul la domnișoara sexi din tren și la berea ei rece, cu intenția clară să scriu un portret subiectiv al acestei zile când ajung acasă. Sper că am reușit…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
