“Ţine-mi foaia asta, să fac şarful!” Două degete pătate de nicotină prind într-o strângere colţurile foii. Cameramanul ocheşte un punct. “Hai, mai repede, ce dracu’ te tot moşmondeşti?! Că intrăm în direct! Deja m-au pus în linie! Aud jurnalul!” E ţipătul isteric al subiectului cu miros suculent de glorie. Simţurile de reporter nu se înşală în excitaţia lor. Jurnalistic vorbind, cum îi place să se audă spunând, ştirea e belea, bombastică la propriu. Hi,hi,hi, ar ţopăi la ce live mişto are, dacă n-ar trebui să-şi ia morga cu care să treacă dincolo de sticlă.
“Brigada Antitero din Aeroportul Otopeni a descoperit, cu ajutorul scannerului, în bagajele unui cetăţean chinez…” Apasă cu limba în bolta palatină fiecare cuvânt, îl rostogoleşte clar printre dinţi şi-i rotunjeşte pretenţios consoanele, să prindă greutate. Omul din faţa ecranului trebuie să se cutremure, să se înfioare, să leşine de aşa grozăvie. Surâde încântat de cât de bine şi-a scris textul.”…un fragment de pi-cior u-man!” Şi aici tace, e pauza de efect. Că nu toată ziua bună ziua găsesc ăştia câte o bucată dintr-un om prin bagajele străinilor. Descoperire şoc! “Chiar şi oamenii legii s-au în-gro-zit când au văzut ima-gi-nea pe ecranul scannerului. Apăreau bineconturate fa-la-ngele….”
Semnul făcut de cameraman îi taie pofta cu care recită textul. Se aşază în cadru şi aşteaptă cu ochii ţintă la degetul ridicat. “Mai la stânga, că nu eşti bine, să văd aeroportul în planul doi.” Percutant şi sec aude din regia de emisie: “un minut şi voi” Îşi lipeşte picioarele, microfonul strâns în mână, roteşte cubul să se vadă sigla televiziunii şi aşteaptă. Degetul cameramanului se îndreaptă scurt cu vârful spre pământ. “Bună seara, Ana! Avem o ştire de ultimă oră! Brigada Antitero din Aeroportul Otopeni a descoperit, cu ajutorul scanner-ului, în bagajele unui cetăţean chinez un frag-me-nt de pi-cior uman!” Pauză de efect şi tras aer în piept! “Chiar şi oamenii legii s-au îngrozit când au văzut pe ecranul scannerului cât de bine apăreau conturate fa-la-n-ge-le ce-lor… cin-ci de-ge-te. Chinezul intenţiona să se îmbarce pe aeronava cu destinaţia Roma, Italia când a fost interceptat şi reţinut. Străinul urma să aterizeze pe aeroportul Ciampino din Roma, de unde ar fi luat o altă cursă spre Beijing. Se pare că aici ar fi vrut să ducă bucata secţionată din trupul unui om. Acum, criminaliştii vor stabili dacă cetăţeanul chinez a fost implicat într-un asasinat la comandă, în stil ma-fi-ot, şi vor încerca să identifice şi eventualele victime. Atât de aici! La revedere”. Şi aude vocea din ureche “bravo, măi, aţi ieşit!”
În jurul aeroportorului vânzolesc reporterii ca muştele pe subiect şi direct-urile curg nestânjenite la tot atâtea televiziuni şi se strecoară în tot atâtea case, zăpăcesc minţi şi intoxică. Dezbaterea aprinde canalul de ştiri. În regia de emisie clocotesc oalele pe foc. “Haideţi, repede, c-a venit şi domnul psihiatru. Puneţi-i lavaliera şi-n platou că nu e timp!”
Mustaţa psihiatrului e ca la focă, iar burta i se răsfaţă indisciplinată peste curea. O acoperă cu aripile sacoului larg, sărit din modă. “Despre ce-i vorba? Că n-am apucat să văd, am avut treabă la ţară, la ai mei. Am pus varză.” Şi râde peltic aşa cum şi vorbeşte. “În bagajele unui chinez au găsit ăştia de la aeroport un picior de om.” “Aha, e clasic, mda. Chinezii au o problemă cu hăcuitul, băgatul în valiză”. Se încruntă cu ştiinţă şi ochii lui par să sondeze figura gălbejită a chinezului. Apoi, trăsăturile nenorocitului, expus pentru disecţie, se dizolvă. “Fetiş, domle! Canibalism? Hm, prea puţin…pe fetiş o să mă focusez, ca să zic aşa.”
Luminile izbucnesc cu violenţă în platou. Vocea moderatoarei sună neutru, întrebări-clişeu. Psihiatrul îşi drege glasul. “În niciun caz bucata aceea de carne nu era pentru consum. Aici nu vorbim despre canibalism. Este un fetiş, domnilor, care anunţă o tulburare mentală gravă!” Glasul lui zgârâie tonalităţile grave din partea de sus a arpegiului. Ochii aşteaptă, urechile s-au ascuţit, suspansul e menţinut cât să salte cifra audienţei. “O bucată dintr-un iubit sau iubită păstrată ca atare şi nu simbolic.” Moderatoarea e curioasă cum, de ce, când, unde şi cine o fi victima ciopârţită? Psihiatrul dă din cap cu înţelegere maximă. “Nu e canibalism, cum a fost la Galaţi. Vă amintiţi de studentul care era atât de îndrăgostit de iubita lui încât a ucis-o şi i-a pus sânii la congelator? Şi-n final i-a mâncat, să vadă ce gust au. Ăla, da! A fost un caz de canibalism. Insist că aici e un fetiş. Cetăţeanul chinez voia, probabil, să păstreze o bucată din fiinţa iubită până la mumificare. E fetiş de om bolnav, asta e clar! Dar nu e cel mai grav caz. Presa a cam uitat de echipa aia de medici englezi care mutilau pacienţii.” Peste platou se lasă tăcerea. Nimeni nu-şi aminteşte. Iar psihiatrul simte că e rost de lăsat cu gura căscată audienţa. “Echipa asta de medici a făcut o avere din dorinţele bolnave ale unor oameni sănătoşi. Ăştia voiau să trăiască cu fantasma infirmităţii. Şi atunci mergeau la clinica din Scoţia unde medicii le retezau picioarele. Da, aţi auzit bine. Este terifiant! Un om sănătos să ia o asemenea decizie, să-şi reteze picioarele?! Dar povestea cu fantasma infirmităţii pornea de la o traumă din copilărie: ori au fost abuzaţi sexual de unul dintre părinţi, ori molestaţi fizic. Şi ştiţi cum i-a prins pe medici? Tot aşa, la aeroport. Ofiţerilor le-a dat de bănuit că mai mulţi pasageri întregi la trup aveau în bagaje câte un scaun cu rotile.”
În biroul Poliţiei Capitalei, chinezul arată ca un om pe lângă care a trecut razant suflul morţii. “Ce pana mea facem cu ăsta?! Că nu ne înţelegem deloc! Vine sau nu translatorul?!” Anchetatorul nu înţelege neam din ce îndrugă întruna individul. Cazul e deosebit de complex şi trebuie să smulgă de la el, prin explorare în orb sau prin alte metode, unde a ascuns restul trupului? Chipul asiaticului se schimonoseşte când a mirare, când a tristeţe. Mâinile lui despică aerul cu un desen ba pătrat, ba dreptunghiular. Capetele de reporteri aliniate în deschizătura uşii devin agitate când telefonul intervine enervant. “Da? Îl aduc acum”. Anchetatorul îi face un semn scurt chinezului să se ridice. Gălbejitul se execută fără crâcnire, mâhnit şi gata să leşine de frică. De cum se deschide uşa cad întrebările peste capul lui. “Do you speak english? Are you guilty?” Reporterii se îmbulzesc, se calcă, “..mnezeii, fuck-urile” zboară printre dinţi şi chinezul turuie în limba lui, le spune, le arată cu mâinile. S-au potolit cu toţii şi se uita la el ca la o aiureală de import. “Ăsta e ucigaş în serie şi canibal pe deasupra! Caz de canibalism! Un chinez vânează oameni ca să-i mănânce!”
La apartamentul din Piaţa Victoriei e un du-te-vino de criminalişti echipaţi în combinezoane albe de parcă s-ar pregăti de intrarea într-o capsulă aseptică. Aici a locuit cu chirie chinezul timp de o lună. Casa, mobilată în stilul de prost gust al palului melaminat, o variantă parcimonioasă, e răscolită de degetele înmănuşate. Substanţa luminescentă e risipită cu generozitate. Petele brun roşcate ar trebui să se vadă cam într-o oră. Şi atunci vor fi nevoiţi să demonteze podeaua din lemn spre disperarea rău jucată a proprietarului pensionar.
În redacţie, şeful a pus ştirea sus, în deschiderea jurnalului. Povestea merită o poziţie bună, textul head-ului trebuie să rupă, să frângă prin impact. “Ce-a declarat chinezul?” Reporterul e năuc. Pe casetă are, într-adevăr, o ambianţă cu individul şi-ar putea-o folosi în ştire. “Zice în chineză”. Şi înalt, deşirat ca o paparudă, dă din umerii ascuţiţi şi-şi fabrică ochi inocenţi. “Bă, tu eşti tâmpit?!” Şeful a prins culoarea furiei. “Şi cine, pu*a mea, vrei să traducă chestia asta?!” “Păi, nu ştie nimeni chineză?” “Băăă, ce bag io în jurnal?! Mie aia să-mi spui!” Stacojiu, verde, albastru, tenul reporterului pare indecis asupra nuanţei.
Pe masa de la morgă stă trofeul poliţiştilor Antitero, cules cu râvnă din aeroport. Legistul priveşte bucata de picior, o labă de picior, care a fost împachetată cu grijă într-o folie peste care s-a tras altă folie, ca o matrioşcă cu zeci de poale. Hm, ce-ar mai mânca nişte poale-n brâu cu brânză sărată. Bisturiul taie fin suprafaţa, picăturile de substanţă se preling. Analiza ADN o vor plăti isteţii ăştia de la aeroport. Ceva îi atrage atenţia la laba asta cu cinci falange, se uită mai bine şi mai bine şi ….un hohot de râs puternic fuge printre sertarele în care dorm cu săptămânile morţii nimănui. Râde de se scutură podeaua din ciment pe care omul de serviciu o spală zilnic de bucăţelele de creier, de aşchiile de os, de unghiile părăsite de viaţă. Şi legistul râde cu o poftă nebună.
În redacţie, şeful e congestionat ca un rac prefiert. “În fu*utul ăla de text aţi folosit “ar fi, se pare” şi aşa mai departe? Toate alea care ne feresc de problemele cu CNA?! Nuuu. Că de ce să nu vă bateţi voi joc?!” Reporterii şi-au rătăcit privirile printre firele mochetei îmbibate de praful paşilor grăbiţi. “Acu cum dăm ştirea?! Din pix o întoarcem. Că*at! Şi ce mişto ar fi fost povestea! Şi acu’ ce labă tristă e!”
Moderatoarea citeşte prompterul cum i-a zis producătorul, sec şi impersonal. “Analiza ADN a scos la iveală faptul că bucata de picior descoperită în bagajele cetăţeanului chinez este, de fapt, o labă de urs. Bărbatul a declarat anchetatorilor că a primit-o cadou de la un amic care deţine un restaurant în Bucureşti. Chinezul a fost pus în libertate şi i s-a atras atenţia să nu mai transporte carne cu avionul. Schimbăm registrul şi trecem la alte ştiri”.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nu sunt grasă, sunt nefericită!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
