Îmi amintesc acel octombrie însemnat cu roșu în calendarul sufletului, acel octombrie în care scutul anti-dragoste s-a crăpat, inima mi-a bătut într-un ritm necunoscut, stomacul mi s-a făcut ghem și privirea a devenit visătoare. Acel octombrie în care l-am cunoscut: înger și demon, domn și vagabond, când prea tânăr, când prea copt, dar niciodată prea bărbat să-şi mărturisească iubirea. Am sperat, am avut încredere, am așteptat, am luptat! Am pierdut!
Cu ce am greșit? Doar l-am iubit! Cu răbdare, cu pasiune, în gând, în suflet, în zadar! Inima mea era pustie până l-am întâlnit şi mi-a umplut golurile din suflet. Probabil erau goale în așteptarea lui. Mi-a făcut sufletul să vibreze și inima să bată cu putere. L-am iubit de când i-am întâlnit privirea azurie, de când i-am auzit vocea caldă care îmi face vestiții fluturi din stomac să bată din aripi. L-am iubit de când m-a ascultat cu sufletul și mi-a dat aripi să zbor. M-a făcut să mă ridic pe vârfuri, să mă înalț când nu puteam nici să ridic privirea spre cer, când nu speram la nimic, când trăiam prin alții fără să simt că exist. Și am sperat. Am încleștat dinții și am strâns pumnii, mi-am înghițit lacrimile și am eliberat zâmbetele, am alungat suferința și am început sa plutesc, ignorând gravitația.
Dacă s-a născut pe acest pământ, a fost și pentru mine, să-l cunosc, să-l simt, să-l iubesc, atât cât puteam. În taină, eu și el, atât cât ne puteam permite. Nu știu cum, dar în ceea ce îl privește… e definitiv. Am încercat de nenumărate ori să renunț, să-i dau drumul, să mă desprind de el, conștientă de imposibilitatea ideii de “împreună, noi doi”. Apărea mereu mai real, mai stăpân pe sufletul meu, mai sigur pe puterile lui și, uneori, foarte îndrăgostit. Până când am înțeles că nu mai am cum, că printr-un joc straniu al sorții era parte din mine, era cuibărit în mintea mea și în sufletul meu definitiv. Indiferent de ce ar fi urmat, dureros fizic și psihic, va dispărea doar odată cu mine. Cât ar fi încercat, era dincolo de el, dincolo de mine. Definiția bărbatului dorit, pentru mine, era el. De la el încolo… nimic. Dacă fiecare femeie poate fi o Eva, pentru mine există un singur Adam. El, primul și singurul bărbat Alfa.
Eu pentru el eram Gioconda, tinerețea lui, iubita lui și, uneori, frumoasa lui. Mereu rezonam, mereu comunicam extrasenzorial, în tandem. Visam aceleași vise, aveam aceleași dorințe și priveam viața cu aceeași îngăduință și răbdare. Jucam în același film.
Eu nu l-am cunoscut, doar am crezut un moment că-i simt sufletul lipit de al meu, am trăit senzația că îl știam de o veșnicie, că îl purtasem în mine până atunci, senzația ciudată că într-un timp ancestral mi-a fost predestinat, dar o forță astrală ne-a alungat douăzeci de ani pe drumuri separate.
Până într-o zi când, inexplicabil, toate legăturile s-au rupt, au dispărut mesajele, inimile, emoticoanele, cuvintele. Și s-a făcut liniște, a apărut tăcerea. Mesajele minime și răspunsurile nu au mai venit. Sună cunoscut, prea cunoscut, un deja vu, recunosc!
Nu știu de ce s-au pierdut echilibrul și “chimia” în relația noastră. Nu știu cum a început, nu știu cum să opresc declinul. Înainte de orice, am simțit că îl deranjez. El știe prea bine să ridice bariere, să închidă uși, să pună zăvoare chiar și când nu spune nimic.
Citiţi şi Mi-a dăruit o iubire unică, dar mi-a furat viaţa
Octombrie gri, doi ani… Nu am cerut explicații, dar sunt sigură că meritam una în privința asta. Cu ce sau unde ne-am încurcat? Undeva, ceva s-a rupt. S-a speriat de sentimentele lui? De ale mele ? Sau pur și simplu a fost doar o poveste care, odată împlinită, trebuia sfârșită? Ca să nu își asume preferă să aștepte să-mi “treacă”, să renunț eu. Intuiția mea nu dă greș! Am observat schimbarea radicală și nu am dorit să dau buzna. Nu voi întreba, dar… Există și un dar, de care ar fi trebuit să țină cont. Mi-am dat sufletul și trupul pe o tavă de argint și i-am dăruit doi ani din viață, aproape necondiționat.
Ce-i drept, nu mi-a cerut-o explicit, dar inteligent m-a făcut să simt că merită asta. Nu regret anii ăștia. Mi-i fac cadou, i-am făcut cadou! Meritam totuși o explicație reală, poate chiar adevărul! Oricare ar fi fost, supraviețuiam, iar daunele sufletești ar fi fost minore. Măcar atât meritam! Nu-mi va fi viața ca înainte de el, dar nici spre gesturi extreme sau penibile nu m-ar fi împins explicația lui. Nici el nu m-a cunoscut! Și nu vorbesc despre zilele când nu a putut lua legătura cu mine din motivele ştiute încă de la început – “o altă relație” -, ci de zilele nenumărate în care un simplu “Hei, sunt foarte ocupat, sper că ești bine”, ar fi fost suficient. Corect așa ar fi fost. Am înțeles că a ridicat un zid peste care “cu toată grația și străduința mea nu-l mai pot sări”, deși altădată o făcusem. Nu i-am cerut decât sinceritate.
M-am resemnat cu gândul că îl va urmări păcatul că a strivit cu măreția ambiției sale un suflet sincer. Nu-i doresc decât binele. Când îmi amintesc de el, îi transmit dragoste și liniște și parcă dorul nu mai doare. Multă fericire, băiat drag și frumos, multă fericire! Am renunțat să mai cred în tine, să mai sper, să mai aștept…
Guest post by Hrusa
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
