“La noi era foarte strict pe atunci. Şi zic: «Mamă, dar hai să îl cunoşti şi tu». «Păi, ştiu că e violonist, e bun, dar ce caută să te aducă în fiecare zi de la şcoală?». I-am zis să îl primească să vadă cum e şi mama i-a spus să vină poimâine, la ora 18.00.
Eu nu ştiam cât de educat era Ion şi i-am zis: «Ioane, vezi să nu stai prea mult, să nu vorbeşti prea mult». Vine Ion cu două buchete de flori, unul pentru mama, unul pentru mine. Mama îl primeşte în salon. (…) «Doamnă, sunt onorat să vă cunosc, vă mulţumesc că m-aţi primit», învăţase bine formulele. După vreo 20 de minute, mă uit la ceas. El, săracul, mai stă 5 minute şi zice: «Doamnă, îmi daţi voie să mă retrag?». Şi el se dădea înapoi aşa încet şi, cum nu erau covoare, probabil că a alunecat şi un vas de un metru care era cu Cornul Abundenţei, cu flori, fructe şi un înger s-a făcut ţăndări. El, săracul, să leşine: «Doamnă, să ştiţi că n-am vrut. Vi-l cumpăr dacă e». Mama, doamnă: «Nu face nimic, domnule Voicu». (…) Şi noi mai aveam un clopot la uşă care n-a căzut niciodată, nici la cutremure, nici la bombardamente, niciodată. Când deschide Ion uşa la plecare, îi cade clopotul în cap. A fost ales. Îşi pune paltonul, iese şi, după ce coboară scările, câinele după colţ vine şi îl latră. Mie îmi venea să plâng pentru el şi mi-am zis în gând că ăsta nu mai vine aici toată viaţa lui, dar n-a fost aşa…”, îşi aduce aminte Madeleine Voicu.”
“A fost o iubire mare. Eram anul 3, când m-am măritat. În 1950, Ion avea concert la Ateneu și după aia toată lumea bună se ducea la Athenée Palace, se mânca, se bea. El ne-a invitat acolo. Eram mama cu sora mea și doctorul de familie cu soția. Stând de vorbă, la un moment dat, doamna Stoicescu, soția doctorului nostru, îmi zice: “Ce degete subțiri ai! Ia vezi, ți se potrivește verigheta?”, la care eu spun: “Da, cum să nu, perfect”. Flori, sora mea, zice: “Auzi, dar a mea ți se potrivește?”. Atunci, Ion face un semn la orchestra și a început să cânte “Ți-am pus pe deget un inel.”
“Eram un suflet amândoi, ne înțelegeam și numai din privire, el avea o încredere grozavă în mine, eu în el. Ce ne-a ținut? Cred că o dragoste cinstită și de la unul, și de la altul. Ion avea niște maniere și niște obiceiuri, parcă era crescut la Buckingham. Când treceam pe lângă el, îmi săruta mâna, nu există să țipe la cineva, să ridice glasul. Nu ne-am certat niciodată.”
Ascultați-l pe Ion Voicu, să înțelegeți de ce i s-a spus Prințul Viorii.
Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923, a murit în 1997, și a trăit o frumoasă poveste de dragoste timp de 45 de ani cu Madeleine, despre care istoria nu spune că a fost o prințesă din familia Cantacuzinilor, dar sigur a fost prințesa inimii violonistului.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
