Mie îmi place să culeg. Copil fiind, orice descindere în natură se lăsa invariabil cu o vânătoare de comori: ghinde, roșcove, zmeură, flori de câmp, castane, scoici, fructe sau semințe de toate felurile, conuri de brad sau frunze de brusture. Nici nu conta: totul era să le zăresc, să le am, să le adun, și apoi să devină ale mele. Nu care cumva alt copil să aibă și eu nu.
Dacă se întâmpla asta, trebuia să stai apoi cu mine să scotocesc prin toată natura din jur, doar-doar voi sfârși prin a găsi și eu fructul, frunza sau sămânța cu pricina. Doar să simt că sunt ale mele, că le pot ține, că le pot păstra, că din ele pot apoi să-mi imaginez jucării, că pe unele le pot da de-a dura, că pe altele le pot fărâmița și hrăni păpușile cu ele, că unele se pot desface, altele se pot mirosi, din altele îmi pot confecționa evantaie sau pur și simplu pot sta frumos pe un pervaz, ca tărtăcuțele. Am două. Cumpărate cu vreun an în urmă, de la piață. Cu bani, fără strigătul de victorie al copilăriei, când răsuna valea de câte un “am găsiiiiit!”.
Când eram mică, aveam un joc. Se numea: “de-a fetele sărace”. Povestea era simplă. Eu și cu prietena mea cea mai bună eram două surori, evident sărace, obligate să meargă de dimineață până seara prin pădure sau te mai miri pe unde ca să găsească de-ale gurii și lemne pentru foc. La început, găseam doi copaci cu trunchiuri groase între care ne făceam “coliba”. Apoi începea goana după frunze cât mai late și mai mari și crengi cât mai groase din care încercam să încropim pereții. După care, pe rând, plecam la cules.
Una scotocea pădurea, aleile, cărările, tufișurile – depinde unde eram – în căutare de fel de fel de comori uitate de natură, timp în care cealaltă rămânea “acasă” și se ocupa de amenajările interioare: mai o crenguță de brad, mai niște ghinde într-un colț, un pic de iarbă pe jos, niște frunze pentru decor. Așa trecea vara. Din fructe și semințe și flori de câmp pe care, copil fiind, voiam să le strâng, să le am, să fie ale mele până când, într-o zi, verdele și prospețimea le dispăreau, lăsând în urma lor doar niște relicve prăfuite ale unor luni cu soare.
Citiţi şi Biata tanti Ioana
Când am văzut-o ieri, pe stradă, fix la picioarele mele, am vrut să o culeg. O gutuie. Căzută cu tot cu frunză, în plin București. Ca și cum pomul m-ar fi văzut trecând și ar fi știut ce-mi doresc de la el. M-am uitat la ea. Perfectă. Numai bună de cules, de avut, de adunat, de mângâiat și de luat acasă. Mă și gândeam: să o am, să o păstrez până când puful i se va zbârci și atunci să o uit și chiar să o arunc, dar numai după ce a fost a mea! Dar n-am putut. Am lăsat-o acolo. Să o ia cine mai poate țipa din tot sufletul “am găsiiiit”! Eu doar am aruncat o privire spre gutui și am văzut că, iată, vine toamna. Se coc gutuile!
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
