Profesorul de istorie se așază la catedră și deschide catalogul. În clasă se așterne o liniște apăsătoare.
– Astăzi iese la lecție… Toți elevii de clasa a VIII-a îl privim cu ochii măriți, în așteptare… Alexandrescu!
Copiii răsuflă ușurați. În afară de Alexandrescu, bineînțeles. Ce ghinion să fii primul la catalog! Căci majoritatea profesorilor, când decideau să-și asculte elevii, începeau chiar cu prima pagină.
– „România în cel de-al doilea război mondial”- începe, ușor timorat băiatul, să prezinte lecția de zi. După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, România se aliază cu Puterile Axei, în octombrie 1940, și intră în război de partea acestora în iunie 1941.
Atât profesorul cât și elevii îl ascultă cu atenție.
– La 23 august 1944, Regele Mihai anunță încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei.
– Cum?! își întreabă colega, uimit, Cristi, băiatul din banca a doua, cu vocea mai tare decât intenționase. Pesemne că nu își pregătise lecția.
Regele Mihai, german și el, a decis să își atace frații de sânge?! Dar fata ridică din umeri, nepăsătoare. Nu îi plăcuseră niciodată războaiele…
– Totalul morților români este de… Cel scos la lecție simte cum palmele i se umezesc…
– 93.326- îi șoptește, binevoitor, colegul de bancă.
– 93.326 răspunde, victorios, elevul Alexandrescu… Cifrele nu sunt însă, foarte exacte… își mai amintește el. Căci pierderile de vieți omenești ajunseseră doar niște… cifre tare greu de memorat ale unei lecții de istorie.
– Asta fără să fie incluși prizonierii și cei dispăruți… Și nici cei aproximativ 50.000 de morți din armata ungară- completează profesorul, destul de mulțumit, totuși, de răspunsul băiatului.
*
O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat… era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui… Asta dacă o poză poate fi considerată amintire…
sursă foto: historia.ro
I-ar fi plăcut ca în imaginea pe care și-o proiecta în minte, în fiecare seară, la culcare, când își spunea rugăciunea, tatăl său să nu fi fost îmbrăcat cu haine militare… Și totuși, doar așa și-l putea închipui… cu hainele acelea care-l conduseseră la pieire și pe care copilul nu le putea suferi. Căci așa socotea el, că hainele militare fuseseră de vină că tatăl nu i se mai întorsese vreodată…
Nici nu își încheiase bine stagiul militar, că și fusese chemat la război. Obținuse, cu greu, o permisie și astfel ajunsese să-și vadă pentru prima oară fiul, ce împlinise deja șase luni. Nu știuse atunci că va fi și singura dată când îl va îmbrățișa…
– Mamă, a fost fericit să mă vadă? întreba copilul, deși știa că răspunsul avea să fie mereu același.
– Extrem de fericit, dragul meu! Nu-ți mai dădea drumul din brațe și te acoperea cu sărutări…
Tatăl meu, copilul de atunci, părea să fie mulțumit de răspuns. Ca oricărui copil, îi plăcea să se știe iubit. Chiar și de acolo, de printre stele.
Căci maică-sa îi arăta pe cerul înstelat al serilor de vară câte un astru mai sclipitor, de unde, se pare că tatăl veghea asupra lui.
Ar fi plâns oare mai mult după el, dacă l-ar fi cunoscut? I-ar fi lipsit mai mult mângâierea sa? Cum era să-i zici cuiva „tată”? erau întrebări la care nu găsea răspuns.
*
– Uite, îmi arată într-o zi tata, o fotografie cu el și cu mama lui, îmbrăcați în straie de sărbătoare. Ne îmbrăcaserăm așa special pentru poză. Nu toată ziua trecea prin sat un fotograf…
Maică-sa părea tare mândră și îl ținea strâns de mână pe băiețelul bălai, de nici șase ani.
– Aveam sandale, vezi? îmi zice tata, mândru.
Eu îl privesc mirată. Și ce dacă avea sandale?!
– Eram singurul copil din sat care avea sandale, mă lămurește el. Altfel, toți cei mici, vara umblau desculți…
Bunica mea se străduise, ca mamă singură ce se găsea, să îl răsfețe așa cum putea. Crezuse ea că o pereche de sandale îi mai alină copilului suferința de a crește fără tată. Se simțea, cumva, vinovată față de fiul ei, că trebuise să-i fie și mamă și tată… Iar el, iată, apreciase micul gest…
*
Îmi place să mai răsfoiesc, din când în când, albumele cu poze. Și, parcă cel mai mult îmi plac fotografiile vechi. Ochii îmi cad, întâmplător, pe poza cu soldat.
Eram în anul al treilea de facultate și realizam că bunicul meu era mai tânăr decât mine… ce straniu! Avea să rămână mereu tânăr…
– Tată, ce l-ai fi întrebat, dacă l-ai fi cunoscut?
*
– La încheierea războiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată în considerare. Iar România a semnat Tratatul de pace de la Paris, în 1946, ca stat învins… își încheie, într-o notă tristă, elevul, expunerea. Colegul lui, Cristi, rămâne de-a dreptul consternat… „Stat învins?! Adică ei luptaseră atât și întorseseră armele împotriva Germaniei în van?!”
Eroii de război și-au jertfit cel mai de preț lucru, propria viață, în speranța refacerii României Mari, așa cum o aflaseră de la părinții lor, în urma Marii Uniri de la 1918. Ei vor rămâne eroii țării noastre, fie că au luptat împotriva URSS, fie împotriva Germaniei naziste. Au plătit mult prea scump un ideal care nu avea să se realizeze întocmai. Un ideal pe care îl plănuiseră cârmuitorii, atunci când au decis să îi trimită în luptă. Iar ei s-au dus, mulți dintre ei găsindu-și atunci pieirea. Au luptat vitejește, până în ultima clipă, deși convingerea mea e că aflaseră deja că vor fi nimiciți sau umiliți, ca prizonieri de război… Sau poate erau prea sleiți să mai gândească limpede… și atunci își îndeplineau, orbește, ordinele… Și n-aveau de ales… Oricum ar fi fost, nouă nu ne rămâne decât să le cinstim memoria…
Și tot mai cred că bunicul meu, acel tânăr de nici 21 de ani, ar fi dat orice să-și poată vedea fiul crescând. Să-l aștepte în pridvor, atunci când se întorcea de la școală… Să ridice împreună zmeie. Să-i cumpere chiar el sandale… Să nu se joace niciodată „de-a războiul”…
Și… ah! Ce mândru ar fi fost să-l vadă student la București. Și apoi tată…
*
– Tată, ce l-ai întrebat atunci când l-ai cunoscut?…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
