O văzuse de la distanţă şi, deşi nu-i putea ghici silueta, învăluită fiind de mătasea fină a misterului, eleganţa mişcărilor ei îi atrăsese atenţia. Era sfârşit de mai şi plaja, cu şezlongurile matematic aliniate, aproape pustie, căci puţini se aventuraseră să-şi petreacă cele câteva zile de concediu anual într-o perioadă care semăna mai degrabă cu o toamnă monotonă şi greu de urnit. Atunci îi păru bine că săptămâna asta era rândul lui să facă livrările la restaurantele de pe faleză.
Pe măsura ce se apropia de ea, înţelese că nu era nici cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscuse până atunci şi nici cea mai senzuală, însă liniile sale ascundeau taince chemări, eșarfa transparentă obligându-te să le cauţi, descoperindu-le ochiului atâţat de contrastul pe care îl făcea această apariţie inedită cu pustiul locului. Probabil că nu ar fi remarcat-o în oraş, pierdută în mulţimea celorlalte femei, însă aici, faţă în faţă cu marea, părea o zeitate abia ieşită din valurile sale. Să fi fost doar puterea acelei bucăți de material, să aibă o eșarfă asemenea puteri magice? Îl depășea ca bărbat acest mister, știa doar că femeia aceea îl atrage.
Îşi dădu seama că este mai mare decât decât el şi se trezi întrebându-se cine ar putea să fie şi ce nume ar putea să aibă. Apoi se scutură ca de un gând străin şi ridicol şi renunţă s-o mai privească.
Toată săptămâna apoi îşi începu livrările cu acel restaurant, cu inima strânsă că ea ar putea să lipsească de la „întâlnire”. Oare ea îl observase? Ar fi vrut să se apropie, să nu o mai urmărească de la distanţă, s-o cunoască, să-i vorbească, dar nu-şi găsea cuvintele, deloc şovăitoare, de altfel.
Trecuseră şase zile deja. Era nelininiştit. El avea liber, dar nu avea stare acasă. Se îmbrăcă şi, la aceeaşi oră, se duse la plajă, fără să ştie de ce. Când ajunse, şezlongul ei era gol şi la fel simţi şi el, dintr-odată, şi-n inima sa. Într-un mod inexplicabil, totul i se părea lipsit de noimă. Şi atunci, ca în transă, picioarele îl purtară spre mijlocul plajei, în locul în care ea fusese zeiţă întreaga săptămână. Câţiva rătăciţi se plimbau cu picioarele înmuiate în spuma albă şi caldă. Dar el nu-i vedea, se întinsese pe şezlogul ei, fără gânduri, închizând ochii.
Iar când îi deschise, primul lucrul pe care îl văzu fu eşarfa străvezie (ca aici) pe care ar fi recunoscut-o oricând, oriunde. Era singură şi nu părea uimită că-l găseşte acolo, mai degrabă… întristată. De aproape, părea mai tânără, poate şi datorită albastrului intens al ochilor. Îi zâmbi şi-i spuse cu o voce joasă:
– Să nu îndrăzneşti să faci vreo mişcare… Poliţia e pe drum… Nu am niciun ban în geantă – se aplecă și o luă de sub șezlong. Am văzut că mă urmăreşti, dar nu-mi închipuiam că vei avea tupeul să mă furi ziua în amiaza mare…
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
