Slabă, uscată de soare, cu fața suptă, înnodându-și basmaua la spate, pășește în umbra odăii. S-a înserat bine. E desculță, are o fustă gri-spălăcit și o bluză cândva albă, închisă în nasturi, cu mânecile suflecate. Își strînge baticul în jurul capului, stă pe tălpile ușor îndepărtate, cu degetele răsfirate pe lemnul podelei. Privește în gol o vreme. Caută chibriturile. Caută lampa. Îi șterge sticla cu șorțul și o așază frumos în cui, pe perete. Mai stă o clipă în lumina slabă. Parcă anume ca să o privesc încă o clipă, să mă uit bine la ea. Răsuflă un pic de singurătate. Complet abandonată, ca atunci când știi că nu te vede nimeni, cu privirea în podea și picioarele ca doi piloni încremeniți. Mă înfior ușor și o umbră de spaimă mă cuprinde. E mama. Sunt eu, dacă nu s-ar fi întâmplat altele.
Îmi amintesc de lampă și de sticlele pe care trebuia să le ștergem cu ziar umezit, seara. Îmi amintesc de noaptea când îl așteptam pe tata să vină de la ateliere, de peste dealuri, până când sticla de lampă s-a încins prea tare, a crăpat și cioburile fierbinți s-au împrăștiat în jur. Unul a nimerit la mine pe gât, am țipat ca arsă, căci arsă și eram. Când l-a tras mama, s-a luat cu piele cu tot. Am și acum semnul pe gât, când râd pielița străvezie se umflă și tremură, atunci se vede. Dar pare un semn din naștere și nimeni nu mă întreabă de el.
Femeia de pe ecran e nevasta lui Moromete și ea aprinde lampa. Scena, de-un banal crud, mă cutremură. Cum ar fi să trăiesc așa? Să nu mă pot mișca? Să trăiesc între cele trei case ale vecinilor toată viața, să nu pot ieși dintre chingile vieții? Să nu pot alege. Să nu pot evada. Să stau încremenită în fusta mea gri toată viața.
©Stephen Haweis
Prietena mea Andrada era în Mexic ultima oară când am vorbit. Ilinca, în Franța. Alina, în Austria, Lili, la New York. Nici eu nu mai sunt chiar acasă. Cel mai mult în viața asta, asta facem. Ne mișcăm. Parcă sătule de o istorie a statului pe loc ne-a lovit umbletul de nu-l mai putem opri. În avioane, mașini, trenuri, din oraș în oraș, dacă nu ne place un loc îl părăsim pentru altul. Dacă nu ne place un bărbat îl părăsim pentru altul. Nu e o problemă. Casa, mașina, cam la cinci ani alta. Hainele ni le schimbăm de câteva ori pe zi. Culoarea părului, pantofii, numele. Mâncăm în fiecare zi în alt loc și schimbarea e viața noastră. Altceva, altundeva cu o viteză pe care nici noi n-o mai putem controla. Eu mi-am schimbat jobul de opt ori.
Dar stau acum în fața ecranului și mă uit la nevasta lui Moromete cea nemișcată în pragul odăii, desculță și privind în gol. Singura dată când a ales, a putut să aleagă între bărbatul înstrăinat și biserică.
Pe Ruxandra o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Explorarea cartierelor din New York: cum să descoperi farmecul fiecărei zone
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
