Era prima dată când ne vedeam și petreceam câteva ore împreună. Am râs şi am glumit mai tot timpul, am povestit despre câte în lună și în stele iar dimineața, când se îmbrăca să plece, uitându-mă la ea și încă dorind-o, i-am zis:
– Mai stai, nu pleca încă. Pleci mai târziu.
S-a uitat la mine și mi-a zâmbit cu candoarea și limpezimea unui copil. De altfel, tot timpul zâmbea, de parcă așa se născuse, cu gura în formă de zâmbet. S-a apropiat și m-a sărutat scurt pe buze.
– Nu pot.
Am condus-o până la mașina pe care și-o parcase în fața blocului și când am ajuns în dreptul ei, mi-a spus simplu, zâmbind.
– Aș mai sta, dar nu pot. Astăzi am oră la oncolog!
– La oncolog?! Pentru ce să ai tu oră la oncolog?! întreb siderat.
Zâmbește iar și se uită drept în ochii mei. Zice, de parcă s-a alinta.
– Păi ce, tu nu știi pentru ce se duc oamenii la oncolog?
Apoi nu a mai așteptat. A deschis portiera și a intrat, a pornit mașina, a lăsat geamul lateral și scoțând mâna afară mi-a fluturat-o pe geam în timp ce se depărta. Pe urmă, mașina a făcut-o la dreapta după niște blocuri și a dispărut.
Am dat să plec să mă întorc în casă, dar nu mai puteam să merg. Îmi tremurau picioarele. Îmi tremurau buzele. Îmi tremura inima.
Urmărește-l pe autor aici.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
