Zilele trecute am prânzit cu o bună prietenă; nu ne mai văzuserăm de la începutul verii. Ne vedem din ce în ce mai rar în ultima vreme, dar ne putem continua frazele, putem oricând râde până în zori şi ne putem reproşa toate defectele fără consecinţe.
A. este poate cea mai autentică persoană din câte ştiu. Ne-am întâlnit către sfârşitul facultăţii: ea proaspăt supravieţuitoare a unui divorţ cu victime colaterale (un copil), eu veşnic îndrăgostită de vreo creatură imaginară: un pământean împodobit cu calităţi oportune la vremea culesului prin campusul studenţesc. Ne-au unit paradoxurile care ne definesc: fragilo-stăpânirea de sine şi nonsensul feminin de toamna. Ea a evoluat către miezul ei spiritual, în vreme ce eu mai bântui împrejurimile mundane, ca un animal social avid de senzaţie ce mă aflu. Dar amândouă ştim că viaţă este despre evoluţie, nu despre bine şi rău şi în nici un caz despre nine-to-five sau despre efemeride materiale.
Mă consider norocoasă şi extrem de bogată; norocoasă pentru că verbalizez uşor şi precis ce simt; şi bogată pentru că am cui.
În lungile plimbări în jurul lacului artificial din Des Moines povesteam cu o colegă de şcoală despre drama singurătăţii în America. Ea îmi spunea cum în anii ’70 fiecare american avea 1.6 prieteni – statistica, această cutie magică de secţionat oamenii fracţionar – iar atunci, la vremea plimbării noastre, prietenia devenise aparent subunitară, undeva pe la 0.7 amici de om. Cred că unul dintre motivele pentru care m-am simţit dezlegată în America, a fost conştiinţa asta de a nu fi avut un prieten întreg fără riscul de a fi lăsat un altul complet singur. Lipsa unui suflet cu care să faci ping pong de bucurii, planuri, reuşite, frici şi tristeţi, adânceşte şi accentuează predispoziţia către depresie şi angoasă.
Astăzi am numărat pe şapte degete toate prietenele apropiate şi am decis că mai am loc pentru câteva. Am şi câţiva prieteni buni, doar că cu ei nu pot nici face shopping şi nici vorbi chiar despre orice; pot în schimb să mă bazez pe ajutorul lor în circumstanţe bizare, gen tehnicalităţi din orice domenii şi comploturi elaborate întru surprinderea adversarului.
Am prietene vechi, de la începutul liceului şi prietene noi, din anii foarte recenţi. Am prietene cu copii şi prietene fără, prietene măritate, divorţate şi nemăritate, prietene hetero, bisexuale sau lesbiene, prietene pe strada mea şi prietene pe câteva continente, prietene care sunt prietene între ele şi prietene care nu se plac, prietene cu care am împărtăşit aceleaşi iubiri şi prietene cu opţiuni complet divergente.
Nu am prietene comode, care sunt mereu şi întrutotul de acord cu mine. De fiecare dintre ele mă leagă cel puţin o istorie puternică sau măcar potenţialul ei. Cu fiecare am avut măcar o dată un moment “te rog să mă ierţi dacă am fost prea dură, dar aşa am crezut atunci”. Pierderea oricăreia dintre ele m-ar întrista peste măsură, tocmai pentru că nu cred că este posibilă decât în urma unui eveniment dramatic, radical.
Bob Marley zicea că “adevărul este că toţi te vor răni; important e să-i găseşti pe cei pentru care merită să suferi”. Aşadar long live friendship!
Pe Monica o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
