“[…]femeile se transformă în timpul în care li s-a refuzat îmbrățișarea. Se transformă în alte femei, ucigând-o, înăuntru, pe cea care iubea, pe cea care se dăruia. Pe cea care știa să fie totul.” Nimic mai adevărat! Mare păcat…
Puterea unei femei care iubește cu toată ființa, care se dăruiește cu toată ființa, adesea este renegată de partenerul său. Ea devine vulnerabilă în ochii celui pe care îl iubește, dar care nu știe să o aprecieze pentru această dăruire totală. El nu știe să iubească, dar nici nu se obosește să observe ceea ce ea poate oferi în schimbul unei iubiri împărtășite. Își ia doar ce îi convine din acest total. Doar ceea ce îi alimentează lui ego-ul. O concepție atât de simplistă a lui. Iar ea, atât de înfometată de iubire, de profunzime.
Pe-ale ei valuri, viața i-a adus în cale o comoară, însă el e preocupat doar de cufărul în care este așezată comoara, ori de spațiul pe care acest cufăr i-l răpește. Ori, asemenea unui pirat, nu vede frumusețea comorii, ci doar foloasele pe care le-ar putea trage de pe urma ei. Dacă și-ar da la o parte acel petic negru de piele de pe ochi, poate ar realiza cât de bogat este. Și poate cu cât ar putea amplifica această bogăție. În egoismul lui, a legat cufărul în lanțuri și lacăte. A încercat să dezmintă valoarea comorii, să o țină secretă, ca nu cumva comoara să fie tentată să-și găsească alt stăpân care ar ști să-i privească strălucirea.
sursă foto: pinterest.com
O femeie care oferă totul e la început naivă. Când se izbește pentru prima oară de realitate, intră într-un soi de disperare. Din cauza acestei disperări devine tolerantă. Oferă șanse. Multe. Crede că cel pe care îl iubește se poate schimba în bine. Pentru că ea știe să-l privească profund, să-l iubească profund, până la rădăcina ființei lui. Și insistă. Și insistă. Și acceptă totul. Și primește în schimb total opusul.
Luptă în continuare, ca o leoaică. Nu vrea să accepte realitatea. Dar, mai apoi, după ce iar și iar s-a izbit de neclintita lui rigiditate, de lipsa de voință în a răspunde iubirii pe care ea o oferă, la un moment dat, ea va ceda. Prea mare e povara singurătății trăită în doi. Dezamăgirea ocupă tot mai aprig spațiul unde, de atâta vreme, domnea iubirea.
Urmează o perioadă de tristețe profundă. Când s-a săturat și de tristețe, în sfârșit, cu ultimele puteri, se resemnează. Alege să-și ucidă iubirea… Dar iubirea odată ucisă, îi va schimba întreaga existență.
Va învăța, mai întâi, să se iubească pe sine. Să se aprecieze, să fie egoistă în alegeri. Nu se mai oferă total, ci doar în doze mici, bine calculate, asta după ce s-a asigurat de un grad satisfăcător de încredere. Nu se mai oferă gratis, ci din interese bine stabilite, care să-i aducă satisfacții, menite să-i umple timpul, să-i hrănească ego-ul, să o ajute să-și ignore golul interior generat de lipsa iubirii. Doar că sufletul ei, rămas neîmbrățișat, va căuta toată viața, chiar și fără permisiunea ei, îmbrățișarea…
Și dacă vreodată va avea norocul să-l întâlnească pe acela potrivit profunzimii ei, care să vadă potențialul ei imens de iubire, în ciuda atitudinii ei defensive, și dacă el va ști să-i îmbrățișeze sufletul așa cum nu i-a fost îmbrățișat vreodată, dezamăgirea va capitula, în sfârșit, în fața iubirii. Ea va găsi curajul de a iubi din nou, de a se dărui din nou…
Guest post by Larisa Handoca, având ca sursă de inspirație articolul “Femeilor care li se refuză îmbrățișarea“
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Pe Larisa o mai puteți găsi aici: https://cupasimarunti.wordpress.com/
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
