Acum ceva timp, am cunoscut o fată. Care avea prieten. Nu m-a deranjat. Credeam că o pot despărţi foarte uşor de prietenul ei.
Până la un punct, chiar a părut a funcţiona, după care, brusc, ea a realizat că nu ar părăsi persoana cu care este pentru a fi cu altcineva. El o iubea, ba – cu această ocazie – şi-a dat seama că şi ea ţinea la el foarte mult.
Nu avea niciun motiv să-l lase baltă.
Trezirea ei în ceasul al doişpelea m-a consternat. Şi enervat.
Mă bucuram – să zicem, zece la sută – că există femei cu principii ferme, dar vorba era: cu orgoliul meu vexat cum rămânea?
A fost ca un duş cu apă rece şi am simţit că, prin întâmplarea asta, se ascunde ceva ce ar trebui expulzat, un fel de morală.
Aşadar, m-am întrebat, există o morală în povestea asta?
Nu mi-a fost la îndemână să mă concentrez asupra ei şi să o izolez de elementele personale care mă puneau într-o lumină proastă. Cum spune Proust: “Suntem mărginiţi la mărturia simţurilor noastre”, iar simţurile înregistrează ce vrem noi şi aşa cum ne convine nouă. Nu prea multă obiectivitate.
Din fericire, cred, am conştientizat-o.
Cine suntem reprezintă cine alegem să fim. Iar cine alegem să fim este dat de alegerile pe care le facem. Orice alegere ne arată cât de confortabil vom locui în noi înşine.
Personal, cred că a avea principii şi a nu renunţa la ele, oricât de tentant ar fi, dovedeşte o mare tărie de caracter. Nu contează că, încălcându-le, ai putea obţine o viaţă care, în viitorul apropiat, ar părea mai interesantă, mai mişto sau mai invidiată.
Deloc.
Deoarece, cedând în faţa celor câteva reguli care te definesc, nu vei ajunge departe. Fireşte, vei jubila pe termen scurt. Câţiva ani. Dar când renunţi la ceea ce eşti tu în mod fundamental, fie şi ocazional, se rup nişte bariere, apar nişte găuri, iar prin crăpăturile formate, esenţa ta se scurge încet din tine. Şi va fi doar o chestiune de timp până ce vei fi dezamăgit. Atunci, dacă în adâncul tău a fost plantată o sămânţă de caracter, vei admite că lumea e nedreaptă fiindcă şi tu ai contribuit la felul ei strâmb de a fi. Întotdeauna, când încalci nişte principii, înşeli aşteptările cuiva. Ale tale sau ale altei persoane. Şi nu ai niciun drept să te plângi că altul, în care ai crezut, te-a prostit, când şi tu ai prostit pe altcineva care a crezut în tine.
În schimb, rămânând credincios propriilor principii, de fapt, îţi rămâi credincios ţie. S-ar putea să regreţi multe alegeri, căci principiile au un rol prohibitiv şi limitator, foarte posibil va fi să pari obtuz în ochii multora ţinând-o langa cu regulile tale, ba chiar va fi posibil şi ca, din acest motiv, viaţa ta să nu fie nici mai interesantă, nici mai mişto şi nici mai invidiată decât a celor care abdică de la principii, dar un lucru va fi indiscutabil: tu vei şti cine eşti şi, acolo unde e vorba de principii, nu va trebui să dovedeşti nimănui nimic.
Dacă alţii te vor dezamăgi, va fi problema lor, nu a ta.
Principiile au devenit un lux în ziua de azi, oricum.
Mulţi le clamează necesitatea, puţini le întrupează.
Şi mai puţini le posedă într-o manieră autentică şi neostentativă.
Cei mai mulţi le arborează atunci când le convine sau când nu sunt obligaţi să facă uz de ele.
Prin urmare, într-o asemenea mare tulbure, unde valurile cele mai mari sunt prefăcătoria şi victimizarea, ambiţia şi orgoliul, egoismul şi comoditatea, principiile se menţin cu dificultate la suprafaţă.
Dar cine se agaţă de ele sigur nu se îneacă.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
