Nu știu dacă mă iubea atunci când a făcut dragoste cu mine. Știu doar că mă întreba, repetând obsesiv, cum mă simt și ce îmi doresc de la el. Era pentru prima dată când bărbatul din brațele mele insista să fiu eu în centrul atenției, vorbea cu mine, șoptea, vibra, era prezent în toată ființa mea și se manifesta ca energie. Singurul lucru la care mă puteam gândi era că seara se va termina și că ar putea fi ultima. Ultima viață, ultima seară, ultimul orgasm…
Mă îndrăgostisem de el la fiecare cuvânt, la fiecare semn, la fiecare respirație, era indubitabil că atunci când era departe de mine nu era el, că nu îi era nici lui totuna că nu sunt lângă el atunci când simte că îi e dor de mine. Înțelesesem că vrea să mă protejeze, că îi era teamă că o s-o iau razna și că aș fi putut să-mi părăsesc familia sau să mă sinucid. Ultimul mesaj sunase cumplit, terifiant, pentru că singurul lucru pe care am putut să i-l spun era că nici măcar curva lui nu puteam fi, pentru că îl iubeam prea mult.
Nu cred că a înțeles că mă omora gândul că nu mă putea avea atunci când mă dorea și când îl doream, cu câtă pasiune e greu de exprimat în cuvinte… Că aveam mâinile legate, deși aș fi fost în stare să accept orice, numai să fiu în preajma lui câteva minute, câteva ore dacă s-ar fi putut. Cu toate că trăiam lângă un om pentru care nu eram decât o piesă la numărătoare, care mă iubea în felul lui, dar care pentru mine nu însemna absolut nimic, el a fugit de mine, preferând să mă lase tăcerii și deznădejdii.
Orice alt bărbat ar fi profitat de orice oportunitate, măcar să mă vadă, să îmi dea un cât de mic semn că e acolo pentru mine, da, orice alt bărbat în afară de ele. Nu știu pe cine a jertfit, pe mine, pe el, știu că sunt o jumătate de om care se preumblă prin lume cu o jumătate de trup și o jumătate de sine atârnând jalnic…
Nu vreau să mă plâng, nu vreau să fiu jalnică, îmi repugnă felul de a fi al femeilor care se simt seduse și abandonate, nu e cazul meu și nu sunt genul. Am o căsnicie așa-zis fericită, dar ce amarnic sentimentul că, undeva, doar imaginația mea o poate ști, există un om care poartă cu sine jumătatea mea, fără de care nu pot trăi.
Cred că nici lui nu îi e ușor, dar nu pot decât să îl exonerez de orice vină, orice ar face. M-am îndrăgostit de el în lift, în stradă, pe trotuar, într-un taxi nenorocit, într-o sală festivă, m-am îndrăgostit de el oricând, oricum, nu pentru că e cel mai frumos din lume sau cel mai deștept, ci pentru că așa am simțit ca venind din altă lume, ca fiind singurul lucru adevărat care mi s-a întâmplat vreodată.
Nu cred că o femeie care iubește fără prejudecăți trebuie blamată, iar ”trădarea” ar trebui reconsiderată, în cazul în care vorbim de iubiri fără premeditare și chiar fără explicații. Poate sunt singura în lumea asta, dar pot să afirm cu capul sus că nu pot găsi nicio justificare acestei legături pe care nu o pot rupe de câțiva ani buni, deși nimic nu o întreține, nici măcar un telefon, niciun mesaj, nicio conexiune alta decât cea sufletească. Reciprocă. Obsesivă pentru amândoi, în condițiile în care acest blestemat Facebook îți poate permite să spionezi oricând și astfel să devii dependent, fiind singura posibilitate de a afla ce simte, ce face sau unde este omul pe care nu îl poți atinge niciodată, nicăieri. Avantaj sau dezavantaj?
Oare am fi fost mai fericiți dacă nu mai știam absolut nimic unul despre celălalt? Nu cred că s-ar fi terminat nici așa, pentru că boala absenței e mult prea înaintată, aproape de cangrenă. Să încetăm a mai considera că oamenii căsătoriți au puteri absolute unul asupra celuilalt, iar societatea asupra amândurora. Atunci când iubirea încetează, face loc alteia, pentru că nu putem trăi fără să iubim, asta e natura noastră și nu putem face nimic împotriva ei.
Sursă foto: photographytips.com
Și da, mi-am asumat să-l iubesc, să-i accept absența, să înțeleg că a preferat să își/îmi ucidă dragostea doar pentru a mă proteja – dar ce folos, el nu știe că degeaba a făcut sacrificiul ăsta. Cine știe cât timp voi continua să-l iubesc, să mă iubească, dar vom trăi tot acest timp într-o minciună, pentru că eu sunt o ființă liberă. Care poate da un răspuns, atunci când este întrebată despre ceea ce își dorește. Cred însă că e rolul bărbatului să întindă mâna și să ceară, nu al femeii să se ofere și să fie refuzată sau umilită. Pentru că femeia simte în mii de feluri altfel decât gândește un bărbat.
În fine, povestea asta poate că va servi cuiva drept soluție, drept exercițiu de luciditate. Mi-ar plăcea să strâng toți bărbații într-un loc și să le spun doar atât: vorbiți, cereți-vă dreptul la cuvânt, nu abandonați nimic din cauza unor superstiții sau a unor prejudecăți, nu vă lăsați iubirea pe mâna unor idei preconcepute, numai comunicând vă veți putea elibera, chiar dacă asta vă va distruge sau vă va înălța! Nu așteptați să fie prea târziu sau inutil, când dragostea voastră se va fi epuizat sau înlocuit cu cine știe ce surogate. Chiar există iubiri care merită discutate, orice sentiment merită o fărâmă de atenție, iar voi sunteți cei pe care natura și societatea v-a făcut răspunzători de inițiativă, nu mai ezitați! Dragostea nu are nimic rușinos decât dacă voi acceptați să fie și o pervertiți în afara esenței ei. Și dacă totuși alegeți să plecați, plecați definitiv, dar lăsați un bun rămas în urma voastră! Așa e civilizat și politicos, așa am fost crescuți în respectul față de celălalt! Nu vă feriți de cuvinte, chiar dacă sună demodat…
Între timp, ne va fi dor de frumusețe și de limpezime, de vreo dimineață în care să ne bem cafeaua împreună și să discutăm câte în lună și în stele, la marginea patului. Atât de puțin și lumea s-ar învârti în jurul nostru, nu în capul nostru, bezmetic…
Nu știu dacă mă iubea când a făcut dragoste cu mine… Știu că în viața asta am cunoscut patima de a iubi și asta mă face să cred că n-am trăit degeaba. Mai știu că niciodată nu vreau să-l mai văd, ca să nu se sperie din nou și să fugă de cătușele mele, pe care le port pentru că așa trebuie, ca să nu se simtă vinovat că îl iubesc, ca să nu cadă asupra lui păcatul de a fi iubit de o femeie a cărei viață nu s-a încheiat odată cu căsătoria…
Mi-aș fi dorit să mai stăm la o țigară, să-i pot spune că o femeie căsătorită are încă dreptul la fericire, că nimic nu e veșnic în lumea asta, că oamenii pot fi fericiți oricând, oricum, doar să asculte de conștiința lor, de sufletul lor care știe el de ce tânjește după celălalt…
Guest post by Mihaela C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
