După Antichitate, Evul Mediu şi Renaştere, Octavian Sever Coifan ne poartă astăzi pe la curtea Regelui Soare, a lui Napoleon şi Josephine, a Mariei Antoaneta, pentru a se opri în prag de secol XX, la epoca Romantică. Allons y!
Parfumurile Regelui Soare – secolul al XVII-lea
Secolul al XVII-lea a rămas în istorie drept perioada parfumurilor puternice, care marcau lipsa de igienă. Neplăcutele mirosuri erau acoperite cu parfumuri tenace de mosc, ambră sau civet, ce acompaniau note florale de iasomie, tuberoze sau neroli. Acesta a fost secolul grandorii, momentul în care Versailles a devenit polul de atracţie al întregii Europe.
În timpul lui Ludovic al XIV-lea, parfumul nu masca doar mirosurile urâte, ci ştergea chiar şi mizeria – se credea că prin aplicarea lui se garantează igiena, iar să fii curat înseamnă să te pudrezi cu trandafir, narcise, ambret sau licheni, să-ţi hrăneşti părul cu ulei de migdale dulci sau de tuberoze, să-ţi freci pielea cu portocal, să-ţi stropeşti faţa cu Eau d’Anges cu bergamotă, să-ţi parfumezi respiraţia cu ambră sau cuişoare, să porţi săculeţi parfumaţi şi să te parfumezi cu pudră À la Maréchale.
Doamnele foloseau frecvent pomezile florentine cu iris, cerurile de Spania cu iasomie sau esenţele de Nisa. Apele aromate cele mai des folosite erau Eau de la Reine de Hongrie şi Eau de Chypre. Existau şi alte ape renumite, ca Eau d’Emeraude şi Eau de Mille Fleurs. Era o epocă în care totul se parfuma: pernele, săculeţii, evantaiele, hârtiile, perucile.
Medicul lui Ludovic al XIII-lea a inventat un costum ce avea rolul de a-i proteja pe doctori: o mască dotată cu un nas lung, umplut cu parfumuri, necesar pentru a filtra aerul. Aspectul acestei măşti era acela de cap de pasăre, cu cioc peste măsură de mare. Numeroase parfumuri erau arse sau evaporate, fiind adăpostite în casolete. Tradiţionalele sfere cu parfumuri solide au luat forme din cele mai diverse: de melc, broască sau de cruce, fiind dotate cu un compartiment destinat unui burete imbibat cu parfum. Folosirea pudrei parfumate pentru păr şi peruci era obligatorie. Pudrele cele mai folosite erau cele cu iasomie, floare de portocal, trandafir, ambră, apoi pudra de chypre şi pudra À la Maréchale.
Ca o ironie a destinului, la bătrâneţe Regele Soare a ajuns să deteste aproape toate parfumurile – şi aceasta datorită abuzurilor făcute de-a lungul vieţii.
Parfumul Rococo – secolul al XVIII-lea
Curtea lui Ludovic al XIV lea era supranumită „curtea parfumată”. Prin 1750 s-a produs o revoluţie olfactivă: a apărut ideea că miresmele trebuie să flateze odoratul, să fie delicate, deoarece se considera că ele puteau fi chiar nocive creierului. A învăţa să miroasă a devenit o preocupare a femeii elegante şi a anturajului ei. În 1725, la Paris, existau 150 de gantiers parfumeurs.
Există o anectodă legată de fuga familiei regale la Varennes în pragul Revoluţiei. Maria Antoaneta, mare amatoare de parfumuri, a făcut un popas la Houbigant, pentru a se aproviziona cu ape parfumate. Consecinţa a fost că trăsura a devenit atât de înmiresmată, încât nu a mai putut trece neobservată, în timp ce regele a fost recunoscut după portretul bătut pe monede.
În epocă, parfumul era sinonim cu graţia şi voluptatea. Maria Antoaneta prefera trandafirul şi violetele. Madame de Pompadour prefera Eau de Portugal şi Uleiul lui Venus. Dar moda mirosurilor puternice cedează treptat locul celor uşoare, cu note florale suave. Naturalul este cuvânt de ordine, aducând o nouă dorinţă de curăţenie, prin folosirea de băi aromate. Palatul Versailles a fost dotat în această perioadă cu cabinete de baie, inexistente în timpul lui Ludovic al XIV-lea. A apărut prima spumă de baie numită iniţial lapte virginal pentru că făcea apa lăptoasă, ascunzând nuditatea. Săculeţii cu esenţe şi plante aveau efectul de a albi apa, astfel încât se spunea că “faci baie în lapte”.
La curtea lui Ludovic al XV-lea era la modă să schimbi parfumul zilnic. În budoar, totul era parfumat. Devenind incomod, moscul e înlocuit de ambră şi bergamotă. Oţetul de toaletă tonic şi antispasmodic era aromatizat cu lavandă, camfor şi cuişoare. Tot în această perioadă a fost creat şi celebrul Vinaigre de quatre voleurs, la a cărui origine stă o poveste interesantă: patru hoţi închişi la Marsilia în timpul unei epidemii au fost eliberaţi în schimbul formulei secrete a oţetului aromat care îi ferise de ciumă. Contra acestei maladii se recomanda folosirea unor săruri parfumate şi fricţiuni cu ape spirtuoase. Femeile foloseau tot mai mult oţetul aromatizat. Pudrele erau parfumate cu arome subtile de violete, iris sau garoafe.
Parfumurile în secolul al XIX-lea
În perioada Directoratului (1795-1799), femeile – supranumite les merveilleuses – purtau costume lejere în stil grecesc, readucând la viaţă moda parfumurilor. Madame de Tallien îşi îmbăia zilnic corpul venusian în apă cu căpşuni şi zmeură, apoi se fricţiona şi parfuma cu esenţele cele mai suave. Cât despre Josephine de Beauharnais (prima soţie a lui Napoleon Bonaparte), o creolă obişnuită cu mirosurile puternice din Martinica natală, a primit porecla de “nebuna moscului”. Cabinetul de toaletă al elegantei era un veritabil azil de voluptate, cu miresme de Eau de Lisabona şi Eau de Chypre, care se alăturau nenumăratelor unguente şi farduri. Budoarul împărătesei era saturat cu mirosuri de mosc, ambră şi civet, vanilie, scorţişoară şi cuişoare.
Napoleon, preocupat de toaleta sa, avea obiceiul să se spele abundent pe cap şi pe umeri, în fiecare dimineaţă, cu o apă spirtoasă parfumată – mai precis, o anumită apă de colonie, faimoasa Eau de Bouquet a contelui d’Orsay. Jean Marie Farina a devenit în acest fel furnizorul brevetat al lui Napoleon. Împăratul, care detesta mirosurile neplăcute, prefera săpunul Brown Windsor. Iar Josephine prefera băile parfumate cu apă de roze şi cognac. Ea a fost cea care a încurajat fabricarea săpunului în Franţa, cele mai apreciate fiind cele cu migdale, roze, benzoe, vanilie sau camfor. Se fabricau săpunuri solide, săpunuri moi şi săpunuri transparente.
Secolul al XIX-lea a fost marcat de un adevărat elan igenist, dar şi de crearea ideii de parfum modern. Eleganţa, bunul gust, discreţia şi reţinerea s-au manifestat în plan olfactiv prin miresmele delicate, rafinate, care lăsau în urmă un miros abia perceptibil. Aceasta poate fi considerată epoca frumuseţii naturale, necăutate, a graţiei fireşti. Prin parfum, femeia nu se reprezenta estetic, ci trebuia să-şi sugereze adevărata personalitate. Aceasta presupunea nu doar fineţe, ci şi abilitatea de a găsi parfumul care să amplifice naturaleţea. Este vorba de femeia-floare, care pregăteşte perioada Belle Epoque.
În timpul Restauraţiei, în anii 1814-1815, a fost vremea miresmelor delicate şi florale, unde nicio notă nu trebuia să domine. Singurul accesoriu permis era batista subtil parfumată. Aceasta devenise un accesoriu indispensabil, atât al costumului feminin, cât şi al celui masculin.
Romantismul (1800-1850) avea să alimenteze gustul pentru mirosuri lejere şi tandre, convenabile şi decente, prezentate în flacoane de opalin. Uzuale erau apele de parfum pentru impregnat batistele şi numeroşii săculeţi brodaţi. Parfumurile aveau nume poetice: Larmes d’Aurore, L’eau des Belles, L’eau de Sainte Alliance, Les Parfum des Incas, Le Baume d’Atala. În timpul regelui Carol al Xlea, în Franţa erau renumite parfumurile: Balsam Mexican, Eau Printanniere, Le Parfum de Psyche, Le Parfum de la Dame Blanche, Troubadour, Uleiul Macassar. Din această perioadă datează portretul literar al parfumierului Cesar Birotteau, făcut de Balzac.
În timpul celui de-al doilea imperiu napoleonian, sub influenţa împărătesei Eugenia, s-a lansat o adevărată orgie a parfumurilor puternice. Creatorul de modă Frederik Worth, părinte al haute-couture, spunea că aceste parfumuri îi produceau migrene în timpul probelor cu clientele. Dacă Maria Antoineta se înmiresma cu geranium, iar Josephine cu violete şi vanilie, la sfârşitul secolului al XIX-lea îşi impun lirismul parfumurile grele, animalice. Evocările onirice ale Orientului erau sugerate prin miresmele de ambră, heliotrope, santal, mosc sau patciuli. Parfumul devenise un simbol al aristocraţiei.
Aici se opreşte periplul nostru istoric în universul fascinant al parfumului. Dacă simţiţi cumva că lipseşte o piesă… aşa şi este. N-am acoperit secolul XX. N-o fac, însă, intenţionat. Îmi place ideea puzzle-ului incomplet, care parcă aşteaptă să fie completat. Scopul acestei serii de articole a fost deschiderea apetitului pentru acea lume ce se ascunde în umbra miresmelor răspunzătoare de urma noastră olfactiv-identitară. De-aici încolo, periplul capătă valenţe personale. Călătorie plăcută şi parfumată prin viaţă, doamnelor şi domnişoarelor!
Citiţi şi
Cele mai bune cadouri de 8 Martie pentru a face o femeie fericită
Două minute și jumătate să reaprinzi o dragoste veche
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
