O femeie ca ea trebuia învinsă din nou, într-un mod complet diferit, pentru a renaște, pentru a se lumina din sânul ființei ei ascunse
– Aici, vă rog! Îi spuse Erika șoferului de taxi, care o lăsă puțin mai în față decât ce i se ceruse, dar cel puțin fusese un șofer tăcut, care a lăsat-o în lumea ei.
Deschisese ușa de la apartament cu grijă, apoi își așeză cheile în vasul de murano pe care îl ținea în hol mai mult pentru chei decât pentru decor. Cu un pantof în mână și cu celălalt încă pe piciorul stâng, se îndreptă spre camera de zi, pe care o vedea destul de puțin. Se întorsese în hol, verificase ușa, își așeza pantofii cu grijă, apoi se dusese direct în bucătărie unde își turnă un pahar de vin dulce rosé. Câțiva pași și ajunsese în camera de zi, se așeză în fotoliu, privind spre coperta unei cărți de curând cumpărată. În doar câteva clipe putea umple casa, atât de mică era, și totuși cât de goală și pustie o găsea de fiecare dată.
Mintea îi revenea la incidentul de ieri, unul destul de neobișnuit pentru o zonă atât de liniștită ca aceea. Ridicase cupa de vin și o învârti lent aproape de nas, gustând puțin. Apoi o așeză pe masa de sticlă fumurie, răsuci cupa până perfecţiunea circulară o mulțumi.
O legendă despre un bărbat care se rătăcise în munți, în inima munților, înghițit parcă de ei. S-o fi simțit și muntele singur, își spusese Erika râzând. Cel puțin el își dorește pe cineva, pe când mie mi-a ajuns pentru restul vieții. Ridicase cartea, dar nu avea nicio energie să citească. Cât să mai și citească despre viața altora? Cât să mai tolereze ideea că personaj după personaj își găsește fericirea aproape accidental? Aproape că îi și vede pe rând, sau pe toți, personaj după personaj, îndrăgostindu-se iremediabil de un suflet numai și numai pentru el făcut. Cărțile…
Ațipise cu cartea căzută pe picior, sprijinită confortabil în fotoliul primitor. O trezi teama că nu se poate trezi dimineață. Și chiar credea că este dimineață, dar nu pentru că se simțea odihnită, ci pentru că lumina televizorului pătrundea nemiloasă prin cortina ochilor ei verzi. Nu mai dormise bine de mult timp, dar să adoarmă pe fotoliu era un succes. Ce ar trebui să facă o femeie care nu poate dormi din cauza durerilor de care nu se putea desprinde, dar la care nu dorea să se mai gândească? Sau, la cel care i le produsese.
Se ridicase de pe fotoliu și revenise în bucătărie. A privit în gol nedefinit, apoi s-a aşezat pe canapea, trăgând învelitoarea peste ea, adormind stoarsă de orice putere.
Cine ar fi crezut că succesul în educație și începutul unei cariere medicale ascundeau cele mai teribile lucruri care i se pot întâmpla unei femei? Că, atât de mare îi fusese durerea din inimă, încât devenise dură ca un munte impenetrabil, lipsit de inimă sau de vreo intrare. Privea adesea în gol, lipsită de orice amintire care să o tulbure. Dar, tot amintirile înecate în lacrimi reveneau să o trezească. Nu mai suporta să se trezească aruncată din căldura somnului într-un gol adânc, unde mintea îi țiuia de durere și suspine. Despre asta nu putea spune nimănui. Oricum nu ar fi făcut-o vreodată. Nu credea în obligația morală de a-i povesti unui potențial iubit întreaga înșiruire a defectelor, sau a nereușitelor. Secretele inimii ei erau tăinuite prea adânc în amintirile ei, prea lipite de ființa ei ca să îi permită cuiva să le atingă. Se învăluise în mister și întuneric pentru a se proteja.
Dormea. O priveam dormind un somn incolor, un somn de care nu puteai agăța niciun vis. Doar că viselor le trebuie prea puțin timp să sfideze rezistența impusă a certitudinii că ar mai putea apărea ceva nou în viața ei. Erika visa. Visa scena în care soarele reușise să lumineze nu doar chipul muntelui ce fusese adormit de iarnă, ci, chiar peste umărul ei, o rază intensă răzbătu până în ochii stinși ai bărbatului găsit în munți. Privirile lor se găsiseră pentru prima dată, doar că insistența cu care se priveau nu avea cronometru. Dacă ea putea vedea și revedea clipa în care ochii îi reveniseră la culoare și strălucire când fuseseră atinși de lumina soarelui, ca într-o buclă atemporală fascinantă, lui îi rămăsese în minte un trup ca de femeie cuprinsă de umeri de lumina protectoare a soarelui.
Pentru prima dată în ultimii doi ani, Erika zâmbea. Chiar și pentru o clipă, într-un vis, un zâmbet reușise să o cucerească. Cu adevărat. Fără pretenția de a zâmbi din complezență. Acel zâmbet născut din adâncul ei, de care uitase, parcă prins de pereții inimii ei la fel de ferm cum o fac cristalele de interiorul unui munte, reușise să o învingă.
O femeie ca ea
Trebuia învinsă din nou,
Într-un mod complet diferit,
Pentru a renaște,
Pentru a se lumina
Din sânul ființei ei ascunse
Fragment din manuscrisul Fluturi de cristal.
Pe Cosmisian îl găsiți aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
