“Tamura, japoneză născută în America din părinţi emigraţi, e frumoasă ca un tablou. Are pielea fină, ochii ca două picături de smoală, buzele roşii ca fundele din pomul de Crăciun. Încă mai are în ea ceva de fetiţă, e atât de subţire şi delicată că, privind-o, pe Aaron îl cuprinde un fel de încrâncenare. Ar face moarte de om pentru ea.
Soţia lui i se pare tot ce poate fi mai frumos. În schimb, Satomi, pe măsură ce creşte, o vede altfel, şi ochii ei nu sunt orbiţi de iubire. Ea crede că faţa mamei e prea rotundă ca să fie cu adevărat frumoasă, că se îmbracă demodat. Îşi dă seama că nu se cade să gândească aşa, căci, la urma urmei, dragostea ar trebui să fie oarbă, nu? Nu e datoria oricărei fiice să-şi creadă mama frumoasă?
Sentimentul de vină o urmăreşte până şi noaptea, îi goneşte somnul, aşa că se întreabă dacă e normală, dacă, de fapt, îşi iubeşte mama. În acelaşi timp e de acord cu Lily că femeile frumoase sunt blonde.
— Trebuie să recunoşti, o îmboldeşte Lily. Cine ai vrea să fii, Jean Harlow sau Joan Crawford? Vezi, nu se poate face comparaţie, n-ai ce zice.
Satomi îşi netezeşte părul negru zicându-şi că Lily are dreptate, ca de obicei: nimic, absolut nimic nu e mai frumos decât părul blond.
În zăpuşeala nopţii, întinsă pe cearşafurile umede, singură ca un naufragiat pe o insulă, are timp din belşug să cugete. Îi e dor să citească romanele pe care i le împrumută profesorul ei, domnul Becks: Micuţele doamne, Huckleberry Finn, Tom Sawyer.
— Literatură americană de prima mână, spune el. Cu aşa ceva nu dai greş niciodată.
Domnul Beck nu împrumută cărţi oricui. Trebuie să fii cineva deosebit, să fii un elev care promite.
Numai că lumina becului atrage moliile, din cele mari, cafenii, despre care mama ei spune că rod bumbacul cu kilogramul, drept care rufăria trebuie clătită cu camfor, o corvoadă de la care te alegi cu băşici pe mâini şi pe care taică-său i-a pus-o în cârcă.
Urăşte fluturii graşi care se învârtesc prin cameră, iar zgomotul aripilor prăfuite pocnindu-se de bec o scârbeşte de-a dreptul.
— Mami, striga ea când era mică, vino să le dai afară.
Şi Tamura venea alergând, prindea fluturii în căuşul palmelor şi îi arunca pe fereastră, râzând melodios.
La vremea aceea Tamura era lumea ei şi Satomi nu se îndoia de frumuseţea mamei. Oare când se petrecuse schimbarea? De când începuse să roşească de ruşine, cu strângere de inimă, văzând ochii negri ai mamei?
Însă acum nu mai e copil, nu mai poate s-o strige pe mama pentru orice fleac. În arşiţa amurgului tânjeşte după minutele din zori când s-a luminat dar soarele n-a apărut încă, minutele când e răcoare. Aşteptarea e chinuitoare.
— Ia nu te mai sclifosi atâta, fato, îi zice Aaron. Ce treabă ai tu cu căldura? Eu sunt ăla care trebuie să facă rost de bani pentru apă. Şi, oricum, e la mintea cocoşului că n-o s-o mai ţină mult aşa. Are să plouă în scurtă vreme. Da, da, miroase a ploaie.
Aaron chiar se pricepe la vreme. Zice că nasul şi ochii îi spun dinainte cum o să fie. E harul agricultorului. Iar adevărul e că în aer se simte un iz de sulf, doar că tot apare şi dispare de multe zile, ceea ce o face să creadă că ploaia n-o să vină. E doar un vis de-al tatălui ei care, în meschinăria lui, aşteaptă apă pe gratis.
Dar ea n-are răbdare să aştepte, să vadă dacă ploaia va veni, aşa cum spune el. Tânjeşte să-şi ţină capul sub cişmeaua din curte, să-şi ude bine părul apoi să lase apa să i se prelingă pe tot corpul. Îşi imaginează cum toate gândurile ei încâlcite curg la vale odată cu apa, un pârâu argintiu care îşi croieşte drum prin stratul de ace de pin de la marginea drumului şi ea simte cum, în sfârşit, s-a răcorit. Numai că Aaron i-a interzis să deschidă robinetul. N-are voie să se atingă de el până când nu plouă şi puţul se umple de apă.
— N-am încredere să umbli la robinet. Apa o s-o aducă maică-ta, ea nu varsă nici o picătură.
— Cred că i-ar fi frică, îndrăznise să-i răspundă.
Se îndepărtase atât de iute, că palma lui n-o atinsese decât deasupra urechii, şi, de fapt, doar cu degetele. Abia dacă o plesnise. Cu toate astea a simţit-o şi s-a gândit că taică-său e un bătăuş.
— Dacă nu te lasă, atunci precis că ai să deschizi robinetul, o zgândărea Lily.
— Dacă mă prinde, nu scap doar cu o palmă. Şi nu ştiu dacă merită să risc.
— A, da, riscul. Până acum nu te-a descurajat.
În noaptea dinaintea furtunii îndelung aşteptate zăpuşeala e mai rea ca oricând. Aerul fierbinte înăbuşă până şi lătratul vulpilor, iar moliile abia dacă mai pot zbura. Satomi le aude cum se izbesc de zid lângă gutuiul japonez. Cu toate că ferestrele casei sunt deschise, nu se simte nici o boare de vânt. Aaron, sperând să se facă puţin curent, a lăsat şi uşa dormitorului dată de perete.
Trecând pe culoar în picioarele goale, Satomi îi zăreşte pe Aaron şi pe Tamura în dormitorul lor. Aaron, în salopetă şi cămaşa de lucru, e aşezat pe pat şi îşi desface şireturile ghetelor. Tamura se dezbracă, întoarsă cu spatele la uşă. Satomi rămâne tăcută în întuneric, privindu-i. I se pare că la lumina lumânării nu o vede pe mama ei, ci pe fetiţa Tamura, pe care n-a mai zărit-o până atunci.
Trupul mamei, gingaş ca al unei fetiţe, e acoperit cu picături fine de sudoare, parcă ar fi cernut cineva zahăr pe ea. Acum, că nu i se vede gura roşie, trupul se desenează în alb şi negru. Valul de păr coboară ca un nor întunecat pe pielea spatelui, uimitor de palidă la lumina lumânării.
Satomi vede din nou cât e de frumoasă mama ei şi observă că mişcările ei au o siguranţă de care nu şi-a dat seama până atunci. Ai zice că familia Baker are doi membri, nu trei.
— Ah, Tamura, face tatăl ei cu voce răguşită, dar atât de blândă că n-o recunoaşte. Stinge lumânările, te rog.
Tamura răspunde în japoneză, şoptind cuvinte drăgăstoase pe care Satomi le traduce automat în gând: „Da, iubirea mea“.
Mama suflă în lumânări şi părinţii se topesc în întuneric. Lui Satomi îi vine să plângă, fără să ştie de ce. Pe cât îşi dă ea seama, tatăl ei poate scoate la iveală fetiţa din Tamura oricând doreşte, îi poate da la o parte pielea de mamă, chiar şi pe cea de soţie, şi ea rămâne uşoară ca o pasăre în mâinile lui. Parcă anume ca să-i întărească părerea, chiar când se îndepărtează de uşă îl aude pe tatăl ei murmurând: „Fetiţa mea, fetiţa mea“.
Se duce în camera ei, înşfacă peria şi începe să numere, trăgând-o prin păr, încâlcind şuviţele, până când simte că pielea capului îi ia foc. Ar vrea să îşi perie părul de o sută de ori, dar când ajunge la doisprezece ştie deja că n-o să izbutească. O doare să ştie că în viaţă sunt lucruri care îi scapă, că e pe alături de ele, exclusă.
Ducă-se dracului cu toţii, are să meargă la cişmea să facă aşa cum îşi pusese în gând. Trece pe lângă o molie care s-a lăsat pe podea, căutând răcoarea, şi o striveşte cu talpa goală. I se face silă simţind cum măruntaiele fluturelui i se lipesc de piele. Nu-şi poate stăpâni o exclamaţie de scârbă. Aproape că îi pare rău de molia omorâtă fără vină.
Apa curge plină de rugină, întâi călduţă, apoi desfătător de rece. Se simte bine în curte pe întuneric, atât de bine că nu-i pasă dacă Aaron o aude şi vine după ea. Cu toate astea, suferă gândindu-se că nu are pe nimeni, că e singură pe lume.
Incapabilă să-şi scoată din minte imaginea părinţilor ei, singuri în lumea lor, îşi freacă înverşunată pielea despre care Lily spune că luceşte de parcă e dată cu ulei. E adevărat, Lily are câte o pornire răutăcioasă, dar spune întotdeauna lucrurilor pe nume, trebuie să recunoască. Închide robinetul şi îl aude cum scrâşneşte.
Camera părinţilor ei i-a părut întotdeauna obişnuită, aşa cum e şi a ei. Dar în noaptea asta e cu totul alta, a devenit un loc vrăjit, scăldat în lumină, un loc doar al lor. În faţa ochilor îi stăruie, până în cel mai mic detaliu, o imagine pe care nu şi-o poate scoate din minte: kimonoul de mătase al mamei aruncat neglijent pe pat, umbrele lor mişcându-se pe perete, micul roi de fluturi învârtindu-se în jurul lumânării, cerul fără stele, întins ca o catifea neagră dincolo de fereastra deschisă. E noaptea lor de patimă, noaptea lor magică, pe lângă care nimic nu mai are însemnătate. Copilul din ea simte cum se înăbuşă de gelozie.
A doua zi, când trece prin faţa camerei lor, vede că perdelele sunt trase ca să nu lase lumina să intre, patul e făcut, toate lucrurile sunt la locul lor, ca de obicei, şi totuşi ceva e schimbat. Kimonoul de mătase al mamei, cel brodat cu fluturi roz, e împăturit pe scaun. E prima oară că bagă de seamă că ici şi colo, printre fluturi, sunt molii mici, negre. Priveliştea îi face silă.
Cu ochii de acum vede cuvertura peticită, vopseaua scorojită şi firele luminoase de praf plutind prin aer ca nişte licurici. Totul i se pare străin. Lumea ei s-a schimbat, de parcă legătura dintre simţuri şi creier s-ar fi rupt.
— La dracu’… la dracu’, înjură ea. E al dracu’ de cald.
La micul dejun e posacă, prost dispusă. Tatăl ei a plecat deja la câmp. Probabil că a dormit mai mult ca de obicei.
— Cred că iar dau de bucluc cu el, zice posomorâtă.
De data asta Tamura nu-i mai ia apărarea lui Aaron.
— Ai dormit bine, Satomi, chiar aveai nevoie. În ultima vreme n-ai prea avut somn.
Încearcă să nu ia în seamă zâmbetul mamei, blând, dar cu inima strânsă. Încă nu e pregătită de împăcare.
— N-aş zice că am dormit chiar aşa bine. Nu se poate dormi până când nu se schimbă dracului vremea.
— Te rog, Satomi, nu drăcui. Ştii că tata nu vrea să vorbim urât în casă.
Îndurerată de purtarea fiicei sale, Tamura se întoarce şi îşi face de lucru cu ocha, ceaiul verde care îi aduce aminte de casă. Cei dragi o pot răni fără nici o dificultate, căci nu s-a obişnuit nici acum cu bunele şi relele vieţii de familie. Când era copil punea orice lucru mărunt la inimă şi acum, în pofida anilor care au trecut, e la fel. Aaron ştie foarte bine, aşa că e grijuliu, o ia în braţe atunci când e necăjită şi se umflă în pene repetându-i că alături de el nu are de ce să se teamă.
— Prea pui multe la inimă, îi spune. Nu-i mai lăsa pe ceilalţi să te amărască.
Nu poate răbda să o vadă suferind şi ar vrea să o apere de toate necazurile pe care i le pricinuieşte lumea asta haină. Pentru el, e o floare răsărită pe o grămadă de gunoi, singurul lucru neîntinat pe care îl cunoaşte. Iar ea a renunţat la tot ca să fie cu el, un bărbat pe care poate că nu l-ar fi cunoscut niciodată dacă într-o zi el n-ar fi luat din greşeală bicicleta fratelui ei lăsată în faţa băcăniei pe care familia ei o ţinea într-o mahala din Honolulu.
Când înapoiase bicicleta, cu o scuză rapidă, o zărise pe Tamura cu frumuseţea ei supusă, ochii plecaţi şi vocea ei şoptită şi ştiuse pe dată că trebuia să fie a lui.
Ea a văzut un american cu ochi albaştri şi păr auriu, un copil mare, şi a înţeles care îi era dorinţa. Într-o clipă Hawaii şi viaţa pe care o dusese alături de familia ei au trecut pe locul al doilea; important era acum să răspundă chemării lui Aaron.
Punând în faţa lui Satomi o porţie de orez mai mare decât îi dădea de obicei la micul dejun, Tamura îi zâmbeşte ca să-i arate că a iertat-o.
— Nu mai e mult până să vină furtuna, cu siguranţă.
Mângâie uşor părul fetei şi vede că are ochii încercănaţi şi că îi evită privirea.
— Nu vreau asagohan1. Vreau un mic dejun american.
— Îţi prăjesc ouă. Durează doar un minut. Mi se întâmplă şi mie să am poftă de un mic dejun american.
— Când vin de la şcoală o aduc pe Lily la mine, mamă. Avem de făcut împreună o temă la ştiinţele naturii, minte Satomi, sperând să o scoată din fire.
— Vai, Satomi, nu cred că e o idee bună. Ştii că tata n-o place pe Lily.
— Lui nu-i place nimeni.
— Ei… nu chiar… mă rog, ştii ce vreau să spun.
Ştia, într-adevăr. Amândouă ştiau că lui Aaron nu-i plăcea să facă noi cunoştinţe. Atunci când Tamura îl dusese acasă la ea ca să-l prezinte părinţilor, fusese exasperată de purtarea lui directă, de faptul că nu se străduia să facă o impresie bună. Ştiau dinainte că familiile lor nu aveau să fie de acord, erau conştienţi încă din copilărie de vrajba dintre rase şi de faptul că ei ar fi trebuit să tragă o linie peste care să nu treacă. Însă Aaron ar fi putut să-şi dea silinţa, măcar să încerce.
Părinţii Tamurei erau mânioşi nu atât din cauză că nu le plăcea Aaron, cât din cauză că fata lor se mărita cu cineva străin de rasa şi cultura lor. Mama ei nici nu voise să creadă că va face aşa ceva, ba o şi bătuse fiindcă doar îi trecuse prin cap o astfel de idee.
— Băieţii albi sunt buni de prieteni, nu de soţi. Trebuie să fii mândră că eşti japoneză. Dacă faci aşa ceva, ne-ai pierdut. N-ai să mai fii bine-venită în propria casă. Tatăl tău nu va mai vorbi niciodată cu tine. Ia gândeşte-te, să nu poţi apărea în faţa tatălui tău! Orice fiică ar muri de ruşine.
Tamura se gândise la toate, doar că nu putea crede că tatăl ei n-avea să ajungă să-l iubească pe Aaron, aşa cum îl iubea ea. Suferise îngrozitor când, în zilele dinainte să plece de acasă şi să se mărite, tatăl ei nu i-a mai adresat nici un cuvânt şi nici măcar nu i-a mai aruncat vreo privire.
Mama lui Aaron, o femeie aspră, neînduplecată în părerile ei, îl avertizase mârâind că nu va putea înghiţi nici în ruptul capului ruşinea de a avea un fiu însurat cu o japoneză.
— Sunt buni la tăiat trestie de zahăr. Nu ne căsătorim cu ei.
— Tamura e mai dulce decât zahărul, mamă. Obişnuieşte‑te cu gândul că ne vom căsători.”
Fragment din romanul O fată ca tine, de Maureen Lindley
Traducere din engleză de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Carte recomandată de Catchy.ro și RFI România
***
Un bildungsroman captivant, O fată ca tine este în primul rând o carte despre iubire, solidaritate şi forţă morală într-o lume în derivă, care, împletind aparent mărunte istorii personale cu istoria mare, devine povestea unei generaţii pierdute.
În 1939, în Angelina, un prăfuit orăşel californian, segregarea rasială e un fapt cotidian: în curtea şcolii se joacă doar copiii albi, iar la sfârşitul orelor numai copiii japonezi se grăbesc spre casă. Satomi Baker, „o fată de paisprezece ani a cărei frumuseţe viitoare deja se întrevede“, pe jumătate japoneză, înfruntă prejudecăţile şi clişeele americane cu impetuozitatea specifică vârstei: neaparţinând în întregime nici uneia din cele două lumi, în fiecare din ele e percepută drept o străină. Când începe războiul, tatăl ei se înrolează voluntar şi îşi pierde viaţa în atacul de la Pearl Harbor. Comunitatea japoneză, tolerată până atunci, este învinuită şi demonizată, iar în scurtă vreme toţi membrii ei sunt deportaţi într-un lagăr dintr-o zonă aridă. Pentru Satomi începe o călătorie complicată, a maturizării precoce, a descoperirii de sine şi a afirmării identităţii într-o societate încă nepregătită să o accepte.
„O poveste plină de empatie, spusă cu delicateţe.“
Kirkus Reviews
„Satomi este una dintre cele mai izbutite eroine din literatura contemporană.“
Frostmagazine.com
Satomi Baker suceşte capul celui mai râvnit băiat din şcoală şi este o cititoare avidă, eleva preferată a domnului Beck. Este rebelă, îndrăzneaţă şi nu pune câtuşi de puţin preţ pe virtuţile pe care mama ei, Tamura, încearcă să i le insufle. După atacul japonez de la Pearl Harbor, fiica şi văduva unui erou american nu sunt scutite de tratamentul cuvenit celor care au fie şi „o singură picătură de sânge japonez“ fiind trimise în lagărul de la Manzanar, populat cu peste o sută de mii de persoane, de la nou-născuţi la bătrâni.
Lagărul îi oferă însă lui Satomi prilejul de a învăţa valoarea libertăţii şi de a-şi cunoaşte cu adevărat mama, înţelegând pe deplin adânca umanitate a principiilor după care aceasta se ghidează. Lungul drum pe care-l parcurge Satomi de la adolescenta sălbatică la tânăra care-şi găseşte împlinirea pe Coasta de Est este redat cu mână sigură de Maureen Lindley, într-o poveste fascinantă.
Scriitoarea britanică Maureen Lindley s-a născut în Berkshire, dar şi-a petrecut copilăria in Scoţia. A practicat diverse meserii, printre care cea de fotograf, comerciant de antichităţi şi designer de modă, iar într-un final s-a specializat în psihoterapie. A debutat în 2008, cu romanul The Private Papers of Eastern Jewel, devenit bestseller internaţional. O fată ca tine (A Girl Like You), publicată în 2013, este a doua ei carte. În prezent, Maureen Lindley locuieşte împreună cu soţul său în zona Wye Valley, aflată între Anglia şi Ţara Galilor.
***
Citiţi şi
Nicole Krauss: Să fii bărbat (povestiri)
A scris Proust cel mai important roman al secolului XX?
Cum sunt celelalte nații ca iubiți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
