Vremuri sumbre. Să fie ṭara aceasta condusă de o bandă de hoṭi care vrea să prostească tot ce suflă doar ca să le fie lor bine, să-ṣi ia lumea lumea-n cap ṣi să plece unde vede cu ochii, să exporte România inteligenṭă pe bandă rulantă, să creadă majoritatea copiilor români că doar străinătatea le poate oferi o pâine bună ṣi sigură, să se arunce poporului naiv ṣi neinformat praf în ochi prin promisiuni goale și lozonci sforăitare – toate astea ṣi încă altele nu fac decât să ne întrebăm quo vadis? Ṣi totuṣi, în acest decor întunecat, pe acest cer acoperit de nori groṣi care par că s-au înstăpânit peste România ṣi nu mai vor să se retragă, se mai văd încă, din loc în loc, luminiṭe ce pâlpâie când plăpând, când viu, ṣi care te fac să freamăṭi, dându-ṭi o fărâmă de speranṭă.
De ziua României, nu mă pot gândi la un cadou mai frumos pentru ṭara mea, decât acela legat de reîntoarcerea copiilor săi. Zilele trecute am vorbit cu Oana Ṣipoș, o ingineră de 29 de ani, care crede cu tărie în potenṭialul României. Oana e o fostă studentă a UTCN Cluj, care mai apoi a facut ṣi un master la Universitatea Catolică din Leuven. De mai bine de un an s-a reîntors acasă, în România, după câṭiva ani de Belgia. Am discutat verzi ṣi uscate, ca apoi să trecem la ce este însemnat pentru mulṭi dintre emigranṭi: reîntoarcerea acasă. Redau aici o parte din discuṭia noastră.
– Cum ai ajuns în Belgia?
Am ajuns în Belgia în iarna lui 2013 cu o bursă Erasmus la KU Leuven, departamentul de Human-Computer-Interaction. A fost o combinație între „mereu mi-am dorit să studiez afară” și „prietenul meu este în Belgia”. Așa că cea mai bună opțiune, fiind și ultimul an de master, a fost să fac un Erasmus într-o altă țară. Și uite-așa am aterizat în Belgia, o țară despre care nu știam prea multe și despre care credeam că este superficială în ceea ce privește atașamentul de familie. Nu puteam să mă înșel mai tare!
– Care a fost ṣocul cultural în Belgia?
Cred că am avut mai multe șocuri, care s-au produs pe rând, în valuri. În primul rând, nu puteam să cred că atunci când călătoream cu trenul, doar în regiunea Bruxelles se fac anunțuri în cele două limbi naṭionale – franceză ṣi neerlandeză. Asta m-a uimit și după trei ani de stat în Belgia. Apoi, aṣa cum am spus deja, m-a impresionat cât e de importantă familia pentru belgieni și faptul că fiecare belgian își ia casă într-un perimetru cât mai apropiat de părinți. Pe urmă, mă cam încurcau programele magazinelor, care la ora 18.00 se închid.
– Ce diferenṭe culturale ṭi-au strânit râsul? Dar curiozitatea? Dar indignarea?
Am râs bine prima dată când i-am văzut pe belgieni folosind batiste din bumbac. Mi-am zis „păi credeam că noi suntem înapoiați când folosim batiste de-astea” 🙂 La fel de ciudat e și felul mototol în care le țin în buzunar. Mereu îmi întorceam privirea la vederea unei batiste – prea intimă treabă ca s-o privesc așa, direct. Încă un obicei care mi-a stârnit râsul a fost faptul că ei nu pot zice „nu”, direct. „Nu”-ul este un „ja” (da) cu buzele țuguiate, spus cu plictiseală. Cu timpul înveṭi să deosebeṣti un „da” spus din vârful buzelor ṣi un „da” sincer. Colegii mei belgieni au găsit comic ṣi intrigant felul în care eu privesc la acest obicei. Unul din ei, de 31 de ani, mi-a zis „N-am observat că facem asta”. Ne-a trimis un email după vreo săptămână de la discuție, povestindu-ne cât de des observă acum acest obicei la prietenii și colegii lui. Ne-am distrat copios auzind asta.
Am apreciat mult să văd că produsele handmade sau bio sunt iubite și prețuite mult mai mult decât cele industriale – cred că la noi e invers, deși văd că începem ṣi noi să apreciem lucrul făcut de mână, muncit, de calitate.
Ce m-a indignat cel mai mult cred că e atitudinea lor duală în ceea ce privește străinii care vor să învețe neerlandeza (vorbim deci doar despre flamanzi acum). Când le ziceam că fac cursuri de neerlandeză, reacṭionau ceva de genul „Vai, dar de ce faci una ca asta? Neerlandeza nu e foarte utilă”. Erau impresionați. Însă când treceam la partea de „demo”, mă întrebau de vreo cinci ori „ce-ai zis?” (wat zeg je?) de intram în pământ de rușine. Chiar așa prost pronunțam? Știam că nu-i perfectă pronunția mea, dar având în clasă câțiva italieni, realizam că nu e totuși chiar atât de rău! Mă aṣteptam să fie mai încurajatori, ṭinând cont de cât de dificilă le e limba!
Dacă pot face o paralelă cu românii: noi ne simțim flatați de fiecare dată când auzim un străin vorbind româneṣte. Cât de stâlcit ar vorbi, noi tot îi facem un compliment și-l încurajăm. Iar atunci când vorbește, chiar dacă face greșeli, punem cap la cap ce spune ca să înṭelegem ṣi apreciem sincer intenția omului de a ne vorbi limba. Flamanzii nu sunt aṣa, însă poate tu ai o explicație pentru această atitudine? Sunt foarte curioasă!
Nicoleta: Flamanzii ṭin, într-adevăr foarte mult să le vorbești limba. Toată povestea legată de limbă își are originile imediat după crearea Belgiei (în primul deceniu după 1830) și are legătură cu Mișcarea Flamandă care avea ca obiectiv emanciparea poporului flamand. Timp îndelungat, în Flandra s-a vorbit franceza. Asta pentru că puterea economică era deṭinută de francofoni, dar și pentru că în secolul al XIX-lea franceza era limba elitelor. În zilele noastre, puterea economică în Belgia este deṭinută de flamanzi. Putem vorbi despre o chestiune de orgoliu. Exigenṭele cu privire la învăṭarea limbii neerlandeze sunt, într-adevăr, mari, mai ales în comunele limitrofe ale Bruxelles-ului – comune flamande, dar cu o populaṭie majoritar francofonă. Aici conflictul lingvistic se resimte cel mai puternic.
– Ce te-a determinat să te reîntorci acasă?
Povestea cu întoarcerea acasă e lungă. Cred că ne-a luat un an, an în care am tot rumegat această idee. Soțul meu fiind grec, ne întrebam încotro să o luăm. Ṣtiam amândoi că destinația va fi una din țările noastre: Grecia sau România. Belgia este o țară care oferă mult confort. Situaṭia e atât de stabilă acolo, încât orice iniṭitivă nouă ar fi ca o furtună într-un pahar cu apă. Problemele lor sunt infime raportându-le la cele ale României. Așa că am decis că e destul de lucru acasă, există mult mai multe provocări și mult mai mult loc și nevoie de oameni care să se implice. Plus că ne gândeam că putem contribui la echilibrarea balanṭei: revenirea noastră, a celor plecaṭi, vis-à-vis de exodul oamenilor de calitate, scurgerea de creiere ṣi talente.
– Cum ai regăsit România?
Grea întrebare. Eu cred că sunt mai multe Românii. Una care merge înainte și se aliniază la standardele europene (centrele universitare se înscriu aici în principiu) și o alta care parcă nu s-a schimbat de prin 1990.
Clujul, orașul pe care am pariat la întoarcerea în țară, se schimbă și se adaptează de la o săptămână la alta. Văd mult efort depus în infrastructură, în renovarea clădirilor, viața culturală este variată și oferă multe ocazii de a ieși din casă și chiar de a te implica în multe activităṭi. Festivalurile internaționale au atras mulți turiști, dar cred că și universitățile fac progrese în acest sens. Dacă acum patru ani când am plecat, auzeai limbi străine pe stradă doar când și când, în 2017 auzi aproape în fiecare zi, ba franceză, ba spaniolă, italiană, chiar și greacă.
– Ce anume te ṭine în România?
Cât timp am fost în Belgia, jumătate din inima mea a rămas acasă. Aveam mereu sentimentul că sunt un intrus în Belgia din cauza faptului că beneficiam de un sistem în care nu pusesem eu însămi osul la muncă. În plus, eu am fost educată, formată de învăṭământul românesc pe gratis ṣi mi se părea nedrept ca o altă țară să beneficieze de pe urma acestui fapt. Acum că m-am întors, senzația este total diferită. Încerc să nu mă re-obiṣnuiesc cu „lasă că e bine și așa, lasă că ṣi mâine e o zi”, ci încerc să fiu critică cu felul în care facem lucrurile. Mă simt foarte bine la Cluj, nivelul de trai a crescut semnificativ în ultimii ani, mă simt în siguranță și, în plus, mă bucur de mult mai mult soare. Primul an în ṭară a fost foarte interesant din punct de vedere al memoriei „olfactive”: mirosul de liliac care inundă spațiile primăvara, cel de tei – vara, la începutul toamnei gospodinele pregătesc vinete și ardei copți pentru iarnă – toate aceste amintiri olfactive, din copilărie, nu le-am retrăit în Belgia. Ele îmi dau sentimentul de „acasă”.
– Ce-ṭi plăcea la belgieni ṣi ai vrea să împrumuṭi, să implementezi în România?
Trenurile. Sistemul lor feroviar ar fi primul lucru pe care l-aș importa de-a dreptul dacă aș putea. Faptul că sunt eco-friendly și sortează gunoiul ar fi pe locul doi. Nu în ultimul rând, faptul că au reguli, sunt stricți, dar în toată această strictețe, nu uită să fie oameni și să se relaxeze. Este probabil combinația ideală între spiritul german și cel al Europei de Sud.
– Ce crezi că ar trebui să înveṭe românii de la belgieni?
Să-și facă treaba bine. Să fie mai toleranți. Să respecte legea pentru binele tuturor.
– Ce crezi că ar trebui să înveṭe belgienii de la români?
Spontaneitatea. Asta ne lipsea uneori în Belgia. Plănuiam ieșiri cu prietenii cu săptămâni înainte. Deși generația tânără din România se îndreaptă vertiginos spre un capitalism practicat de cei din Vest, cred că este încă mult loc pentru a fi spontan. Aici, în România, când vrei să vezi un prieten drag, e suficient să pui mâna pe telefon ṣi să stabileṣti o întâlnire peste câteva ore. În plus, cred că suntem mai deschiși la vizite, în a invita oameni – cunoscuṭi, mai puṭin cunoscuṭi sau chiar necunoscuṭi – în spațiul nostru și a-i face să se simtă bine.
– Ce proiecte ai?
Am multe proiecte legate de intersecția dintre educație și tehnologie. Sunt ambasador Code Week pentru România, adică încurajez tinerii să învețe programare și insist pe alfabetizarea digitală. Organizez un eveniment numit Rails Girls Cluj, care la ultima ediție a avut 84 de participante de liceu și care mi-a dat mare încredere în acest segment. Sunt implicată și în alte echipe care și-au luat angajamentul de a aduce plus-valoare comunității din care fac parte: Global Shapers Cluj, JS Heroes, Ruby a la Cluj, printre altele.
– Ce doreṣti să le transmiṭi românilor din Diaspora?
Le recomand să stea cu ochii pe România și să ajute așa cum pot din afară. Sunt multe organizații non-guvernamentale care fac o treabă extraordinară, contribuind pozitiv la evoluṭia societăṭii (de la sănătate – Dăruiește viață, la educație – Școala de Valori și chiar la spirit civic – De Clic, Funky Citizens și Code 4 Romania). O donație recurentă, cât de mică, poate aduce un ajutor substanṭial pe termen lung. Îi îndemn să învețe lecțiile pe care le primesc de la țara în care au ales să trăiască, iar dacă vor decide să se întoarcă, să rămână critici și să pună umărul la îmbunătățirea sistemelor pe care le avem în România. Nu în ultimul rând, să țină minte că, oriunde ar fi, ei sunt ambasadori pentru România – prin felul în care se comportă, prin cum își fac treaba, ei lasă o impresie. Le doresc să lase una cât mai bună!
La mulṭi ani frumoṣi ṣi sănătate, România!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Un apartament într-un ansamblu rezidențial – cea mai bună alegere
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
