Suntem în Anul Cultural Martha Bibescu. Mi se pare o datorie să scriu despre ea.
Au apărut până acum atâtea cărţi de şi despre Martha Bibescu, încât s-ar putea crede că nu mai e nimic de spus despre acest fascinant personaj şi că nu mai există documente necunoscute.
Şi totuşi, undeva, pe o stradă din preajma Pieţei Dorobanţi, într-o casă încărcată de istorie, un sertar de secretaire adăposteşte scrisori inedite ale Marthei Bibescu.
A.B şi soţia lui, L.B., au fost prieteni apropiaţi ai prinţesei, luându-şi ceaiul deseori la Palatul Mogoşoaia. La doar 19 ani, T.N., fratele L., s-a îndrăgostit de Martha, care trecuse pragul 50, dar rămăsese răpitoare. S-au întâlnit de multe ori, tânărul găsind pretextul de a-i traduce o carte, prima carte, „Cele opt paradisuri”, scrisă pe vremea când ea avea vârsta lui de acum. A şi tradus-o, şi cartea a şi apărut, un an mai târziu. La scurt timp, T. şi-a pus capăt zilelor. N-a lăsat nicio explicaţie, dar cei din jur nu prea aveau îndoieli: era deziluzionat în iubire.
A fost dragostea lui T. pentru Martha neîmpărtăşită de la început – sau doar de la un punct încolo? Ce-a sperat el de la cea care putea să-i fie mamă? Şi cum s-au risipit brusc aceste speranţe? Nu vom şti niciodată.
Cei mai mulţi dintre noi, cei născuţi ori maturizaţi după căderea României în comunism, am trăit într-o realitate parţială. Nu am ştiut nimic despre puşcăriile politice, despre martirii neamului contemporani cu noi, despre partizanii anticomunişti, despre „obsedantul deceniu”, despre diaspora, despre cele câteva extraordinare personalităţi care au supravieţuit miraculos tăvălugului de la Răsărit – dar nici despre România antebelică, devenită tabu şi ştearsă din paginile manualelor de istorie. Generaţii întregi au crescut fără să cunoască regii ţării lor, intoxicate cu false „adevăruri istorice”, lipsite chiar şi de parfumul epocii trecute, de informaţiile banale: cum se îmbrăcau, cum scriau, cum vorbeau, cum se plimbau pe străzi, ce şi cum mâncau, ce citeau, la ce spectacole mergeau, cum trăiau românii în 1930 sau 1920. Astfel de detalii au fost ascunse pentru că numai aparent sunt non-politice. În locul lor, ni s-a spus doar că ţăranii şi muncitorii erau exploataţi.
Unii bunici le-au povestit adevărul – ori măcar frânturi din el – nepoţilor născuţi sub „puterea poporului”. Majoritatea însă n-au făcut-o, şi aproape niciunul dintre părinţi. Spun asta bazându-mă pe discuţiile – de atunci şi de acum – cu câteva sute de colegi de generaţie. Am crescut în plină conspiraţie a tăcerii. Adulţii ne-au ascuns inclusiv (sau mai ales) istoriile personale.
Iată de ce cărţile care încearcă să reconstituie România interbelică au atâta căutare: unii se bucură de redescoperirea parfumului unui timp în care Bucureştiul era Micul Paris, leul convertibil, cultura şi economia recunoscute internaţional; alţii citesc aceste cărţi cu dorinţa de a recupera ceea ce, decenii de-a rândul, au refuzat să ştie, şi – îmi place să cred – cu un cât de cât sentiment de vinovăţie; în fine, născuţii sub steaua Moscovei descoperă uimiţi o lume despre care nu li se spusese că a existat. Despre copiii acestora din urmă, tinerii de azi, nu îndrăznesc să sper că ar putea fi atraşi de reconstituirea istoriei recente. În schimb, aparent paradoxal, sunt sigur că acest lucru va fi valabil pentru următoarea generaţie, după ce poporul acesta va ieşi, în sfârşit, din confuzia valorilor şi din cascada de tributuri pe care le plăteşte subiectivismului sălbatic, încă neîncheiatei luptei de clasă şi, mai ales, dinozaurilor comunişti aflaţi încă în poziţii de forţă şi de influenţă.
Astăzi, din familia lui T. n-a mai rămas aproape nimeni. Dar cred că, fie şi sub protecţia anonimatului menit să protejeze memoria unui tânăr nefericit, şi în ciuda finalului tragic, povestea merita pomenită dintr-un motiv important: pentru că mărturiseşte cât de fascinantă – fizic şi intelectual deopotrivă – era această femeie extraordinară, Martha Bibescu!
O femeie extraordinară
Legătura dintre Martha şi moartea lui T.N. e imposibil de reconstituit. Cert este că, aflând despre sinucidere, prinţesa nu îndrăzneşte să întrebe ori măcar să tatoneze asupra gestului – pomenit, de altfel, în treacăt, drept „decizia lui”. În finalul scrisorii de condoleanţe, Martha Bibescu vorbeşte cu regret despre „simpatia lui, la care mi se pare, acum, că n-am ştiut să răspund cu suficientă forţă ca să-l reţin în această lume”. În scrisorile ulterioare, prinţesa pare obsedată de ideea fidelităţii în prietenie, de faptul că V.N., tatăl lui T., îşi aminteşte despre ea peste ani. Au corespondat până la moartea ei!
Aproape totul e învăluit în mister la Martha Bibescu: anul naşterii (oricare între 1886 şi 1891!), cel al căsătoriei (1902 după unii, 1905 după alţii), numărul de cărţi scrise (30-40), tipul de relaţie cu diverse persoane, în special bărbaţi, dacă a fost sau nu colaboraţionistă, respectiv spioană (şi pentru cine: români, nemţi, englezi, toţi?). În mod sigur, era o persoană pragmatică, neezitând să „se dea bine” pe lângă cine trebuie pentru a obţine ceea ce doreşte – nu neapărat pentru ea, însă. Astfel, a participat la dineuri alături de liderii regimului nazist din Germania (lui Göering îi face un portret extrem de acid), ceea ce n-o va împiedica să militeze pentru intrarea României în război împotriva nemţilor, şi a cultivat relaţia cu Elena Lupescu, chiar dacă Martha era, pe toate căile, reprezentanta marilor familii boiereşti, de domnitori şi regi.
Fiica lui Ion Lahovary (ministru al României la Paris, ministru de Externe, preşedinte al Senatului), şi a Smarandei (Emma) Mavrocordat, apoi soţie a prinţului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles şi preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, Martha se înrudea cu cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti. Mama sa descindea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, tatăl făcea parte dintr-un lanţ de miniştri, prim-miniştri şi generali, iar soţul era nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848. Astfel, scriitoarea a intrat într-o familie princiară din care mai făceau parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles şi Elena Văcărescu, cu rude franceze descendente din familia lui Napoleon Bonaparte!
Copilăria i-a fost marcată de o tragedie. Martha era al treilea copil din cinci ai soţilor Lahovary. Singurul băiat s-a prăpădit de copil, moment din care mama fetelor s-a îndepărtat de ele. Nu trebuie să fi psihanalist ca să înţelegi că această răceală a influenţat decisiv poziţia Marthei faţă de bărbaţi, de-a lungul vieţii ei. S-a căsătorit la numai 16 ani, în 1905. Naşterea fiicei ei, un an după nuntă, a fost extrem de dificilă şi a traumatizat-o grav. Imediat după aceea, soţii Bibescu au decis să trăiască separat, rămânând însă formal căsătoriţi, iar ei i se atribuie un lung şir de aventuri, în care intră prinţul moştenitor al tronului Germaniei – Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon, regele Spaniei – Alfons al XIII-lea, şi mai ales Lordul Cristopher Birdwood Thompson, ataşatul militar al legaţiei britanice de la Bucureşti în timpul primului război mondial – pentru a vorbi doar despre cele mai bârfite. Nu-i mai puţin adevărat că nici prinţul Bibescu n-a suferit de singurătate…
Lucru necunoscut azi marii majorităţi a conaţionalilor, în anii aceia marile familii româneşti şi intelectualii noştri de vârf aproape că dominau Europa:
– unul dintre cumnaţii Marthei, prinţul Antoine Bibesco, a fost cel mai bun prieten al lui Marcel Proust, care spunea despre el că e singurul care-l înţelege;
– despre prinţesa româncă a scris, între alţii, ducele d’Harcourt, personaj implicat în toate marile evenimente ale perioadei şi descendent al unei familii coborând până în secolul IX. Ducele poseda 17 castele în provincie şi opt reşedinţe la Paris şi Bruxelles. Portretul Marthei Bibescu face parte dintr-o listă în care mai apar împărăteasa Eugenia a Franţei, Antoien de Saint-Exupéry, Jean Cocteau, Aristotel Onassis, Coco Chanel;
– la Paris, pe Rue Courcelles 45, la nr.69, locuia Elena, una dintre verisoarele Prinţesei Brâncoveanu, pianistă renumită şi văduva Prinţului Alexandru Bibescu. Saloanele Elenei erau frecventate de o pleiadă de muzicieni, artişti şi aristocraţi, printre care Liszt, Wagner, Gounod, Puvis de Chavannes si Ducele d’Aumale, Anatol France, Pierre Lotti, Jules Lemaître, Maurice Maeterlinck, Claude Debussy, Bonnard, Vuillard, Debussy şi Odilon Redon. Proust a fost introdus în acest salon de Anna Brâncoveanu, devenită prin căsătorie Contesa de Noailles, şi de către fratele acesteia, Constantin Brâncoveanu;
– în toamna anului 1901, la Paris, Anton (Antoine) Bibescu a revenit la Paris şi i l-a prezentat lui Proust pe prietenul său Bertrand de Salignac-Fénelon. Ulterior, fraţii Bibescu, Fénelon şi Proust au format o „societate secretă” în care nu era permis accesul profanilor;
– piesa „Gelosul” scrisă de Anton Bibescu a fost jucată la Teatrul Odéon din Paris;
– Elena Sutzu (Şuţu), prinţesă greco-română, devenită doamna Paul Morand şi curtată de Marcel Proust, avea în cercul său de prieteni dramaturgi, diplomaţi şi scriitori, Jean Giraudoux fiind cel care o vizita cel mai des. De altfel, toată lumea bună a Parisului venea în saloanele cuplului Sutzu-Morand;
– Elena Văcărescu, poetă şi doamnă de onoare a Reginei Elisabeta (alias Carmen Sylva), soţia Regelui Carol I, a fost îndepărtată din România din dispoziţia monarhului, instalându-se la Paris. Era foarte căutată, având un salon în care se discuta politică şi literatură. Anna de Noailles o vizita zilnic pe Elena Văcărescu, care făcea cu însufleţire propagandă pentru România;
– Proust a întâlnit-o pe Anna de Noailles în salonul doamnei Arman. În prezenţa unor personalităţi precum Charles Montestquieu şi Anatole France, s-au recitat versuri ale Annei de Noailles, care au stârnit entuziasmul. Anna deprinsese de la mama ei, prinţesa Brâncoveanu, arta de a ţine un salon special cu caracter literar, frecventat de Jean Cocteau, F. Gregh, Léon Daudet, M. Bulteau, doamna de Pierrebourg, soţii Barrés, Prinţesa Edmond de Polignac, Eduard VII, viitorul rege al Angliei! Erau conversaţii sclipitoare şi majoritatea celor prezenţi erau partizani ai lui Dreyfus.
Martha Bibescu a avut însă cel puţin două calităţi excepţionale datorate ei însăşi şi nu acestor spectaculoase relaţii: s-a dovedit a fi o scriitoare admirabilă (primul ei volum, scris la 19 ani, a fost premiat de Academia Franceză!) şi un ambasador excepţional al României, în această a doua calitate, jucând un rol-cheie în istoria modernă a ţării.
Una dintre primele persoane care au remarcat-o pe Martha Bibescu a fost regina Elisabeta a României, care i-a propus să pozeze pentru picturile bisericii din Curtea de Argeş. Se spune chiar că Martha putea să devină una din pretendentele la o căsătorie cu principele Ferdinand. Oricum, prin Regina Elisabeta, Martha a cunoscut perechea moştenitoare a tronului, Ferdinard (căruia i-a dedicat mai târziu „Un portret regal”) şi Maria.
Contemporanii au considerat că propaganda pe care a făcut-o prinţesa Bibescu, alături de o altă personalitate legendară şi neobişnuită, regina Maria, în favoarea intrării României în război alături de Anglia şi Franţa a avut un rol esenţial în combaterea simpatiilor pro-germane. În 1915, în Palatul Mogoşoaia se întâlneau reprezentanţi ai tuturor statelor implicate în război, politicieni, militari, diplomaţi, agenţi secreţi – fără a-i uita pe Regele Ferdinand şi Regina Maria!
Vechea reşedinţă a Brâncovenilor fusese cumpărată în 1911 de către Bibescu de la verişoara lui, Marie-Nicole Darvari, apoi dăruită Marthei, care a restaurat-o integral, cheltuind mare parte din banii adunaţi din cărţile pe care le scrisese. Se spune că, dăruindu-i palatul, prinţul ar fi încercat s-o ţină „mai mult pe-acasă”, în ţară, dar şi lângă el… După execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor lui, pentru refuzul de a trece la mahomedanism, Mogoşoaia devenise o vreme han turcesc, suferind transformări severe. Martha l-a reconstituit cu ajutorul arhitectului şef al Veneţiei, Domenico Rupolo.
la Palatul Mogoşoaia
Refuzând să plece din România odată cu intrarea acesteia în primul război mondial, Martha Bibescu a condus la Bucureşti, începând din 1916, un spital pentru răniţi, devenind totodată o preţioasă sursă de informaţii pentru Guvernul român refugiat la Iaşi.
Influenţată de iubitul său Christopher Thompson – dar influenţîndu-l şi ea, la rândul ei – a contribuit la intrarea României în război. La fel ca şi soţul ei, de altfel, care – cu acelaşi Thompson! – a incendiat rezervoarele de petrol din Valea Prahovei, ca să nu ajungă în mâna nemţilor. Am putea uşor suspecta că scenariul filmului „Strada Hanovra” de mai târziu s-a inspirat din acest triunghi conjugal… Cât despre Thompson, deşi aliaţii îl trimiseseră să obţină cât mai repede şi mai necondiţionat colaborarea Bucureştiului, el (sub indiscutabila influenţă a Marthei Bibescu) a preluat punctul de vedere al românilor, susţinând că e nevoie întâi de nişte garanţii!
Pe Cristopher, Martha avea să-l revadă, ca şi pe soţul ei, abia după război, în 1920, la Paris. Relaţia lor – mai degrabă itinerantă – a durat până în 1930, când lordul, care între timp devenise ministru al Aerului, moare într-un accident de zeppelin. Peste câteva luni, întorcându-se în capitala de pe Sena, Martha primeşte, şocant, un buchet de flori de la „Kit”! Britanicul ştia când va ajunge ea acolo şi plătise în avans un comisionar…
În perioada interbelică, la Paris, Martha a locuit la început într-un mic apartament din cartierul Saint-Honoré, unde veneau la masă editorul ei, Grasset, abatele Mugnier, Paul Claudel, Louis Jouvet, Philippe Berthelot, Paléologue, Joseph Reinach, Proust, Mauriac, Barrés, Anna de Noailles, scriitori, diplomaţi, dar şi Regele Ferdinand! Locuinţa era împodobită cu tablouri de Boucher sau Carpeaux şi alte obiecte preţioase.
În al doilea război mondial, Martha Bibescu a luat-o de la capăt: guvernul român a trimis-o în Turcia, în 1944, pentru a negocia pacea cu Aliaţii.
În 1945, fără să aibă cum şti ce va urma, Martha Bibescu donează statului Palatul Mogoşoaia, cu scopul de a fi inclus pe lista monumentelor istorice. Din anii ’50, aici a funcţionat secţia feudală a Muzeului de Artă. Nu doar palatul este o deosebită realizare, ci şi parcul care îl înconjoară. Plasat la marginea lacului Mogoşoaia, faţada dinspre lac dă într-o loggia terasată tip veneţian, cu arcade, coloane şi un mic labirint de gard viu.
Instaurarea regimului comunist o găseşte aici, la Mogoşoaia. Reuşeşte cu mare greutate să fugă, cu ajutorul unui paşaport britanic, într-un avion al Royal Air Force, scurtă vreme după instalarea guvernului Petru Groza. I-au trebuit apoi zece ani ca să-şi elibereze fiica şi ginerele din închisorile comuniste.
Refugiată la Paris, dovedeşte o dată în plus că poate transforma în aur ceea ce atinge. Abandonase în ţară două palate şi o avere. Aici e silită să trăiască într-un mic apartament din vârful insulei Saint-Louis, între cele două braţe ale Senei, ca în cabina de comandă a unui vapor. Continuă tradiţia invitaţiilor la „soirée”, chiar dacă nu mai poate oferi decât un pahar de vin. Şi fermecătoarea ei prezenţă, desigur. Oamenii se simt minunat! „În ciuda multor greutăţi materiale”, scrie ducele d’Harcourt, „Martha Bibescu s-a mişcat, până în ultima ei zi, printre aşa-numiţii «mari» ai lumii”.
Cu câţiva ani înainte de a muri, reuşeşte să cumpere în comitatul Cornwall din Marea Britanie, pentru fiica şi ginerele ei, o căsuţă, nu alta decât clădirea în care locuise generalul Eisenhower în zilele dinaintea debarcării în Normandia! O decorează cu suveniruri napoleoniene, căci bunicul soţului ei fusese căsătorit cu fiica doamnei de Pellapra, amanta Împăratului. Drept care, modesta casă devine obiectiv turistic, oaspeţii fiind primiţi chiar de către prinţesă.
Pentru a proba spiritul ascuţit al prinţesei e suficient să cităm o singură replică. Unui om de stânga, mirat de faptul că lua apărarea minorităţilor, i-a răspuns: „Sunt o aristocrată, deci şi eu aparţin unei minorităţi”…
„Le 21 juillet 1944,
Cher Monsieur et ami,
Votre lettre, ce qu’elle contenait de délicat, d’émouvant et de profondément humain dans la douleur, m’a rappelé mon père, après la perte de son fils unique, dont il ne s’est jamais consolé. Je vous remercie de savoir que j’ai le coeur fait pour acqueillir le malheur, sous toutes ses formes, et rapporter à Dieu ce qui est à Dieu: le coeur des pauvres hommes. L’envoi du portrait de T., des notes qu’il prenait au sujet de mes livres, sont des preuves de votre sensibilité que j’ai bien assurée de la miene. Je vous prie de faire partager à madame N. et a votre fille tous mes sentiments. J’ai pris un temps assez long pour vous remercier, la raison en est que j’ai voulu attendre réponse de Mrs. Comarnesco et Camille Petrescu, qui sont venu me voir pour me proposer un collaboration à la Revue des Fondations Royales.”
(fragment dintr-o scrisoare inedită a prinţesei)Martha Bibescu scrie fără ciornă, neezitând să folosească, vertical, şi chenarul hârtiei, sau să înghesuie cuvintele ca să nu mai înceapă altă pagină.
Deşi foloseşte sintagme protocolare şi înflorituri de stil, nu e formalistă: unele dintre scrisori încep abrupt, fără nicio formulă de adresare. Uneori semnează Marthe, alteori Martha, o singură dată include în semnătură şi calitatea de prinţesă.
Are un scris în care deseori unele dintre literele iniţiale ale unor cuvinte devin majuscule, mai ales M şi V.
Bibliografie: Ghislain de Diesbach, Princesse Bibesco – la dernière orchidée, www.wikipedia.ro, articole de presă şi alte surse.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
