În marginea filmului de cinema “A real pain”, regizat de Jesse Eisenberg (cu Jesse Eisenberg și Kieran Culkin, fratele mai mic al lui Macaulay Culkin – l-ați văzut și pe el în “Singur acasă”).
Acesta este unul dintre cele mai frumoase și mai simple filme pe care le puteți vedea la cinematograf zilele acestea.
E un film despre memorie, despre Holocaust, despre nepoții supraviețuitorilor și despre ce rămâne. Și nu are nimic patetic.
Nu e nimic exagerat. Nu e nimic foarte căutat. Nu e nimic strident. Nu e nimic fals. Nu e nimic artificial în filmul acesta.
Povestea e simplă și ea: doi veri pleacă în Polonia (am văzut prima dată imagini din acest film chiar în Polonia – în toamna anului trecut, din întâmplare, într-un cinema din Lodz, în timp ce mă pregăteam pentru un film cu Demi Moore).
Vor să onoreze memoria bunicii lor, care a murit recent, la o vârstă înaintată. Dar înainte să moară a fost o supraviețuitoare a Holocaustului.
Sunt doi veri foarte diferiți, unul e familist și stă la New York, altul fumează iarbă și pierde vremea în beciul familiei, într-un mic orășel american, negăsindu-și un rost în viață. Ba mai mult, a mai avut și o tentativă de suicid. El e cel mai afectat de moartea bunicii.
Și acești doi veri pleacă într-o călătorie în care vor descoperi nu doar Polonia și istoria evreilor europeni, ci și ce îi mai apropie și ce îi desparte.
E un film ca o bucată de viață foarte actuală, nefardată, care nu are neapărat greutatea marilor tragedii din istoria secolului XX. Dar așa e viața noastră acum, iar cum alta nu avem durerea aceasta este durerea noastră adevărată.
E un film inteligent, e un film subtil și sensibil, e un film din care nu lipsesc tușele comice, iar faptul că nu e complicat inutil nu e nicidecum un minus.
Eisenberg a dat pur și simplu la o parte tot ce era în plus, nu caută să ia ochii, e cinstit. Caută să spună o poveste și să te facă să o crezi. Și poate să îți vezi cu alți ochi și cu altă inimă propriile dureri adevărate.
Nu doar că îl recomand, dar mai vreau să văd o dată filmul acesta. Așa că poate ne vom întâlni printr-o sală de cinema. Și voi încerca, chiar voi încerca, fără să reușesc, să îmi maschez, din când în când, lacrimile.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
“În afara timpului” de Olivier Assayas
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
