Lule are treizeci și trei de ani și predă limba albaneză la o universitate românească. A venit acum trei ani aici, stă în București și face naveta în orașul unde ține cursurile. Lule e brunetă, minionă, frumoasă. Are un zâmbet minunat și un râs care țâșnește și molipsește. Știe bine limba română fiindcă mama ei e româncă. S-a măritat cu un student albanez în anii ’60 și-a plecat în Albania. Am zis că știe bine românește, ca să fie clar că nu foarte bine. Sunt chestiuni de nuanță pe care nu le stăpânește, i se par ciudate, unele ilogice.
Lule mi-a adus aminte de profesoara mea de engleză din gimnaziu, doamna Angela Naumovici, care ne povestea că un englez învățase bine românește, dar avea niște consternări personale: „Băi, voi ziceți berărie, librărie, florărie, dar ziceți deșteptăciune, nu deșteptărie, cum ar fi normal. Cum să vă-nvețe, mă, cineva limba?!“ Așa și Lule. Și ea are niște nemulțumiri personale, niște neînțelesuri, iar câteodată lucrurile astea o pun în situații excepționale, romantice chiar.
Când a venit ea pentru prima dată în România, motivul a fost o conferință internațională care se ținea chiar în orașul în care predă ea acum. Conferința se ținea la un hotel, la cel mai bun, normal.
Continuarea, aici. 🙂
Citiţi şi
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Limba română e pe cale de dispariție
Matei al tău i-a dat GHOST Anei. Tu știai?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
